poezii de Adrian Paunescu

Nebun de alb -Adrian Paunescu

2008-02-06T03:40:00.000-08:00

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De cand ma simt tot mai bogat, de tine,
Si-mi stau pe tample soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine

M-as jelui in fel de fel de jalbe
In care nici n-as spune cum te cheama,
Patrate negre si patrate albe
Imi covarsesc gradina si mi-e teama

Si uite, n-are cine sa ne-ajute,
Abia-si mai tine lumea ale sale
Si-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negrii cauta o cale

Prin gari descreierate - accidente,
Marfare triste, vin in miezul verii,
Iar eu sunt pln de gesturi imprudente,
Ca sa te-apropii si ca sa te sperii

Jur-imprejur privelisti aberante,
Copii fragili ducand parintii-n spate,
Batrani cu sanii gri de os pe pante
Si albatrosi venind spre zari uscate

Mi-e dor de tine si iti caut chipul
In fiecare margine a firii,
In podul palmei, daca iau nisipul,
Simt un inel jucandu-se de-a mirii

Te-aud in batalii din vreme-n vreme,
Ostasii garzii tale ti se-nchina,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regina

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Cand mi-amintesc cu gene-nlacrimate
Ca tu, de la etajul treisprezece,
Voiai sa te arunci sa scapi de toate

Dar tu-ntelegi, de fapt ca nu se cade
Sa-ti pui in cumpana intreaga viata,
Ca nu-s in joc abstractele rocade
Ci sangele ce fierbe sau ingheata

Neputincioasa, trista si frigida
Asa ai fost si apareai senina,
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci imbatat de vina

De te lucram sarguincios cu dalta,
De te faceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astazi esti, o alta,
Pe care la caldura am trezit-o

Lasand ambitiile de o parte
Ne aruncam in marea nemiloasa
Si-mpreunati, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfanta casa

Pe urma vin ceilalti sa ne-o distruga
Si ochii tai ma cauta intruna
Si eu inalt nefericita ruga
Purtand pe tample soarele si luna

Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie

Pictură de iarnă de Adrian Paunescu

2007-12-11T09:23:00.001-08:00

Sînt pictori, în cer, care lasă
Culorile lor să mai cadă
Pe-aci, pe pămînt, pe acasă,
Şi asta se cheamă zăpadă.

Sub bîrne albastre-celeste
Lumina privirii tresare,
Cînd strigătul nostru mai este
Zidit într-o sfîntă ninsoare.

Mai vindem din fumul năpraznic
Al zilnicei noastre redute
Un bon de intrare la praznic
Cînd ninge din stelele mute.

Ninsoarea e-aproape abstractă,
Atîta-i de sfîntă şi mare,
Că tronuri sub regi se cotractă
În sinucigaşa ninsoare.

Dar, domnule pictor al iernii,
Ce rar te arăţi de o vreme
Şi noi te rugăm cu vecernii
Şi noi îţi trimitem poeme.

Pe fiece fulg se citeşte
Un chip de bărbat sau femeie
Şi unele cad îngereşte
Şi loc îşi găsesc în muzee.

Umbre la Iasi de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:56:00.001-08:00

Aud pe-aici, pe lîngă mine paşi
Vin voci străvechi să cînte şi să mustre,
Un paradis e îngropat la Iaşi
Sub străjuirea umbrelor ilustre.

Vin voievozi cu degete subţiri
Un stins condei îşi plînge arabescul,
Ceva ce va-ntîmpla la Convorbiri,
Apare un poem de Eminescu.

Alecsandri va regăsi discret
Durerea şi misterul din talangă
Şi lîngă umbra marelui poet
Va creşte metafizica lui Creangă.

Ceva inexplicabil e aici,
În pietre, chiar, e-un magnetism frenetic,
Dicţionaru-i pus a se îndulci
Cu miere sacu-şi coase orice petic.

Sînt clipe, uneori, sînt zile chiar,
Cînd vin fantomele de cai în tropot,
Atunci Moldova toată-i un altar
Proteguit de fiecare clopot.

Întregul Iaşi e desenat frumos
Şi orice pas al frunzelor rămîne
De parcă, el e dintr-un nobil os
Biblioteca Patriei Române.

Arhitectura lui e de amurg,
E o chindie fiecare casă
De-atîtea umbre ce din vremuri curg
Întregul Iaşi e-o noapte luminoasă.

Aici un tei ajunge împărat,
Şi o bojdeucă intră în legendă,
Aici, pereţii au încorporat
O stare genială permanentă.

Aici, mai dulce curge vinu-n teasc
Şi om mai bun ca moldoveanul nu e
Aici, chiar şi copii cînd se nasc
În faşă au proiectul de statuie.

Eterni sînt toţi în fiecare zi
De struguri veşnici fumegă povarna.
Ca o-nflorire de mitropolii
Îşi regăseşte ziua sfîntă iarna.

E ziua de unire dintre fraţi,
Cînd Iaşul a ales cu bărbăţie
Decît fruntaş între înstrăinaţi,
Mai bine-al doilea-ntr-o Românie.

De ce-au ales nu Iaşi, ci Bucureşti,
În fond, întregul Iaşi era un templu?
Voi, clăditori ai soartei româneşti,
Purtarea Iaşului e un exemplu.

Şi umbrele ilustre care vin
Să scuture de orice rele piatra,
Încuviinţează pasul spre destin
Şi laudă acestei patrii vatra.

Şi mai ştiau acei ce-au acceptat
Că Iaşu-i Iaşi, că nu-l sfarîmă timpul,
Că zeii unui neam neînfricat,
Aici la Iaşi şi-au hotărît Olimpul.

Izolat în legendă de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:52:00.002-08:00

Eu nici nu ştiu cu cine mai vorbesc,
Atunci cînd scriu aicea poezie
Şi dacă tot dezastrul pămîntesc
Într-adevăr mi se cuvine mie.

Sînt nervii mei ca nişte cai de front
Loviţi din toate părţile de focuri,
Eu însumi sînt sătul de orizont
În scurta aţipire pe alocuri.

De-atîtea drumuri cîte am parcurs
Am tălpile tigheluite-n sînge
Şi-aş vrea să dorm o iarnă ca un urs
Şi ochii mei să nu mai poată plînge.

Printre scrisori fără destinatar
Şi mie însumi parcă milă-mi este
Că nu mai are nimenea habar
Şi toţi mă izolează în poveste.

Vînătorii de rinoceri de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:52:00.001-08:00

Ei, mîine sînt mai răi ca ieri,
Otrava le rămîne-n oase,
Ei,după ce vînează rinoceri,
Vorbesc despre femei frumoase.

Şi li se pare inutil să speri,
De tot ce-i bun învaţă să se lase,
Ei, după ce vînează rinoceri,
Vorbesc despre femei frumoase.

Sînt vînători de maxime plăceri,
Precum le spun instinctele lor joase,
Ei, după ce vînează rinoceri,
Vorbesc despre femei frumoase.

Taină de toamnă de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:50:00.000-08:00

Desculţ prin întîiele brume,
Bătrîn de atîta tristeţe,
Să ies dintr-o dată în lume,
Cinismul ceva să mă-nveţe.

Cu ochii sticlind ca pisica
Să sar pe pierduta redută
Şi nici să nu ştiu de nimica
Din care şi viermii se mută.

Adio, prea buna mea doamnă,
Nimic despre noi nu se ştie,
Dar sînt proclamaţii de toamnă
Afişe de pneumonie.

Copii tuşesc măgăreşte,
Bătrînii tuşesc, dar tabagic,
La toţi tensiunea ne creşte
Finalul de veac este tragic.

La cîrmele lor iluzorii
Pun ţările oameni de paie,
Trăind sub regimul terorii
Pămîntul e plin de războaie.

La ce ţi-aş mai ţine iubire
Cînd totul în jur este moarte,
Cînd linia vieţii-i subţire
Şi nici nu conduce departe.

Mai bine desculţi peste brume
Purtînd terfeloage, nu haine,
Să plec pe vecie în lume
Robit pămînteştilor taine.

Adio, e toamnă în toate,
Simt sarea în lacrimi la mine,
Pe buzele mele crăpate
Mai arde-un sărut în ruine.

Dar ce-ţi mai spun amănunte,
Esenţa e dorul de fugă
Prin brumele marelui munte
Cu toţi filozofii în rugă.

Şi-apoi să se-nchidă de-a pururi
Pădure şi noapte şi brume,
Să-mi pierd orice fel de contururi
Să merg ca legenda prin lume.

Colindul Poetului de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:49:00.000-08:00

Să-i fie veacul liber şi întreg
Plin de sudoarea lumii truditoare
A celor ce-l păzesc şi-l înţeleg,
Atîta cît de soarta lui îi doare.

Miner cinstit al nopţilor tîrzii,
Coleg de străluciri cu Universul,
Burduf de suferinţi şi bucurii,
Aşa să-i fie toată viaţa versul.

Să nu dea adevărul la tocmeli
Chiar dacă el ca om ar fi să cadă,
Răpus de propriile lui greşeli
Sau de vreo ipocrită mascaradă.

Purificîndu-şi sufletu-n furtuni
Să nu se lase vîntului ce bate,
Dator mereu acelor mulţi şi buni
Să aibă loc de-a pururi în cetate.

Oricum, el va trăi mai multe vieţi
De va simţi încetul cu încetul
Ce trebuie să facă-un cîntăreţ
Pentru a fi, prin voia lor, Poetul.

Să creadă-n oameni şi-n dreptatea lor
Agent, din veac, al plebei suferinde
Ajuns nemuritor ca muritor
Şi ca depozit tandru de colinde.

Să merite să tragă-n el un tun
Cu salvele obştescului oprobiu
De n-a-nţeles ce substantiv comun
Cîştigă dreptul sfînt de nume propriu.

Să-i fie versul liber şi întreg
Că-i elegie, fabulă sau odă,
Căci pentru toţi acei ce-l înţeleg
Prezenţa lui nu este incomodă.

Poemul lui, extract de zori de zi
Şi început crepuscular de soare,
Să poarte suferinţi şi bucurii
Sudoarea sfîntă a lumii truditoare.

Şi, dacă zilnic întîlnind infern,
Va şti să-l pună la-ncălzit cazane,
El va muri, spre-a deveni etern
Şi cîntec al condiţiei umane.

Ninge din Shakespeare

2007-12-10T22:47:00.000-08:00

Ninge uitat. Toţi fulgii astăazi daţi-i
Celor săraci, copii să şi-i mintă,
Ninge fără de corp, ca din oglindă,
Cade lumina pe toţi condamnaţii.

Pe toată omenirea suferindă,
Pe toţi duşmanii, ca şi pe toţi fraţii,
Ninge uitat de-atîtea generaţii,
Ninge cu fulgi din lanţul de pe grindă.

Ninge din Shakespeare, cu zădărnicie,
Cu amăgiri, cu desprimăvărare,
Numai groparul limita cunoaşte
Cînd cu dispreţ el tace-n gura mare.

Ninge cu fulgi pentru lipit sicrie
Şi lumea moare, naşte, moare, naşte…

Degetele tale de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:45:00.000-08:00

Sunt degetele tale, subţtiri ca nişte vreascuri,
Ce mi-au rămas din toată pădurea dispărută
Într-un ţinut de gheată şi de pîrjol te mută
Fiinţa mea, plecată prin lume, dupa vreascuri.

Mă simt ca o femeie bătrînă şi săracă,
Plecată prin padure să strîngă nişte vreascuri,
Eu degetele tale, subţiri ca nişte vreascuri,
Le simt cum dau căldură ca vremea să-mi mai treacă.

Atît îmi mai rămîne, pădurea au furat-o,
Pădurea au schimbat-o pe aur şi avere,
Eu degetelor tale voiesc a le mai cere
Să-mi zăbrelească ochii şi fruntea rece, iat-o,
Să-mi încălzească duhul secundelor mizere
O, degetele tale prea triste, adorato.

Rugăciune către pădure de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:44:00.000-08:00

Pădurea mea, primeşte-mă la tine,
Ca pe-un sicriu ce vrea să intre iar
În fostul trunchi al fostului stejar,
În hohotul bolnavelor ruine.

Am plăgi pe trup ascunse, neascunse,
Se vede ca pe orice trunchi de lemn,
Cu claritate fiecare semn
Pe unde-au scos din mine nervi şi frunze.

Sunt căutat de sute de topoare
Şi a venit poruncă să mă frâng,
Şi nu am voie nici măcar să plâng
Această aşchiere ce mă doare.

Dar, dac-am fost vioara ta cea mare,
Pădurea mea, ascunde-mă adânc.

Carnaval de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:43:00.000-08:00

Cea mai mare surpriza,
Cel mai mare soc,
nebunia serii,
punctul culminant
al balului nostru mascat
in care
nimeni
n-a mai cunoscut pe nimeni
a fost acela in care
cineva
a avut ideea geniala
sa aparem cu totii
cu fetele noastre reale.

A trebuit sa ne mascam
din nou
ca sa ne mai putem
recunoaste
si sa ne dam
buna-ziua.

Jurământ de caisă de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:42:00.000-08:00

Au început caisele să fiarbă
De leagănă şi sevele-n caişi
Eu te iubesc tăcut, cu ochii-nchişi
Iubita mea cu gleznele de iarbă.

Că lumea ni s-a pus de-a curmeziş
Şi că ne-a blestemat vreo vrajă stearpă
Ce-mi pasă azi, când faţa mea e oarbă
Spre trosctul din care răsărişi?

Sub lumea ce se-apleacă împrejur
Sub o miresmă dulce de caisă
Pe tine jur, iubire interzisă
Pe glezna ta de de iarbă moale, jur.
Eu lumii îi doresc fatala criză
Din care ies ca un cais de pur.

Fosta iubire de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:39:00.000-08:00

Nici amintirea nu te mai pastreaza
De-as vrea sa-ti cant m-as poticni afon
Ai fost o nebunie si o raza
Ramai un numar vechi de telefon.

As vrea sa te mai vad dar nu se poate
Am auzit ca te-am vazut candva
Dar ca prin geam cu marginile mate
Priveam prin fosta draga fiinta ta.

Mai vine cineva si mai imi spune
Cate ceva de bine sau de rau,
Dar noi n-avem nici amintiri comune
Te-ai dus luand tot ce era al tau.

Candva te presimteam pe-o filfaire
Stiam apropierea sa ti-o gust.
Acum chiar sa ma tai tot nu am stire
Ca mie aproape pasul tau ingust.

A fost iubire ? Sau minciuna lunga?
Te rog da voie gandului curat
Din departarea mea sa te ajunga
La orice nume azi te-ai fi mutat.

Un telefon uitat si o adresa...
Aud ca suferi si traiesti urat
Si-ti cureti zilnic cuvenita lesa
Si tu, cu mana ta, ti-o pui la gat.

E greu sa-ti spun, dar viata impreuna
Oricat de scurta, m-a trimis sa-ti spun
Un adevar mai grav ca o minciuna,
Mai trist, mai inflamabil, mai nebun.

Nu mai existi, esti trasnetul de vara
Ce mi-a lasat in creier cer topit
Dar cand te-am aruncat pe usa-afara.
Eu cel mai mult atuncea te-am iubit.

Sa-ti spun sa te intorci ? Astepti zadarnic,
Ramai si-mbraca-ti viata in vopsea,
Marita-te mai bine c-un paharnic,
Sa aiba dromaderii ce sa bea.

Clopotul de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:38:00.000-08:00

La atelierul de turnat clopote
e o schelărie pentru încercări;
când clopotul e gata aici şi bate,
ţăranii din satele care-l aşteaptă
se închină şi asteaptă să vadă ce va fi
în vreme ce turla bisericii trozneste o vreme mare, de dor de clopot.

Clopotul Reîntregirii de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:37:00.000-08:00

Din om în om se-aude un clopot departe
De dincolo de viaţă de dincolo de moarte.
Îl duc pe umeri Moţii, din Apuseni, încoace,
Miroase-a vârf de munte şi a ştergar de pace.

Un clopot care poartă un semn divin în sine,
Că ştie să vorbească şi ştie să suspine,
Un clopot ce arată şi morţii dar şi mirii,
Că-i clopotul nădejdii şi al reîntregirii.

Şi dacă merg motoare pe ardere spre astre
Divinul clopot merge pe lacrimi, de-ale noastre.
Un relief de lacrimi s-a întocmit sub turlă
Şi viscolele vremii pe-acoperişuri urlă.

Când clopotul se zbate la început de iarnă,
Istoria din sine pe ţară o răstoarnă.
Şi după ce-o clăteşte şi limpezeşte parcă,
O lasă tot sub turlă în clopot să se-ntoarcă.

Din Horia şi din Cloşca, şi din Crişan, din roată,
El a-nvăţat să fie, şi-a învăţat să bată.
Precum Mihai Viteazul venise să-l cunoască,
Să-i dea tot lui Moldova şi Ţara Românească.

Martirică rostire şi bronz umblat cu talpa,
Se desluşeşte ţara pe clopotul din Alba.
Întâi Decembrie, ziua, mereu cea mai frumoasă,
Reîntregită hartă şi patria-mireasă.

Muntenia-temeiul, ca şi Moldova, toată,
Doar când s-a-ntors Ardealul vru clopotul să bată.
Divinul nostru clopot, îndreptăţit să spună
Că sântem toţi acasă la mama, împreună.

Şi Doamne, către Putna, şi către Direptate,
În Alba e un clopot de lacrimi, care bate.
Iluminând utrenii, şi prelungind vecernii,
El cântă primăvara la începutul iernii.

Şi cât de-adânc se află în ochiul care plânge,
Prin fiecare dangăt să-l simţi în ochi şi-n sânge.
Aşa de-nalt tresare, în fiece nădejde
Şi la conclavul păcii vorbeste româneşte.

Gândeşte ca un geniu, tresare ca o ramă,
Vorbeşte despre sine din turla suverană.
Ci noi la el să mergem, ca să ne dea putere,
Cu el să fim de gardă când patria ne-o cere.

Cum cântă din el însuşi, cu cerul şi zăpada
În el se află toate, de ieri, de azi, de mâine,
Un cântec fără margini, numit Româniada.
Şi lupta pentru ţară şi lupta pentru pâine.

Dureri şi biruinţe s-au regăsit într-însul
Şi ce-am uitat cu vorba noi n-am uitat cu plânsul.
Sânt maicile într-însul şi pruncii şi martirii,
În clopotul Nădejdii, şi al Reîntregirii.

Clopot la sânul mamei de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:36:00.000-08:00

Ca un clopot de gâtul unei oi
Aşa atârnam eu de sânul sfânt
Al mamei mele, în al doilea război
Cînd s-a petrecut împrăştierea românilor pe pământ.

Ca un clopot de gâtul unei oi
Şi mama mă ţinea să nu pre cuvânt,
Căci veneau armatele străine peste noi
Să ne ia popor, să ne ia ţară, să ne ia pământ.
…………….
Ca un clopot băteam într-o tragică turmă
Ce-am aflat şi ce-am plâns mă ajunge din urmă.

Om cu clopot de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:35:00.000-08:00

Malul acesta foarte abrupt
din care cerul luna şi-a rupt
este hamacul în care m-aşez
ca să-mi mai iasă floarea din miez,
astfel aicea stau şi aştept
clopotul lumii să-mi treacă în piept
să nu-l mai simt cum îmi fierbe în nervi,…

Clopotul mare-mi fierbe în os,
tidva e tot ce-am putut şi am scos
din acest clopot rău şi diform
pe-a cărui limbă astăzi adorm.

Clopot de negru, clopot de gri,
bate ce bate şi nu te opri.
sfărmă oasele mele cu sârg,
du-te apoi şi mă vinde la târg,
m-am săturat să te duc şi suport,
parcă mi-aş duce propriul meu, mort,
tu înăuntru mă baţi şi m-apeşi
dangăte roşii-mi ies prin cămăşi,
lumea apasă de-afară şi ea
doamne, turtită e azi viaţa mea.
Sunt vietate fără noroc
Care purtând acest clopot prin foc
Şi l-a-nghiţit şi-l poartă acum
Oriunde-n lume, pe orice drum.
Şi am să rămân doar atât, doar atât:
Omul de sunet c-un clopot la gât!

Iţi mai aduci aminte marea? de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:33:00.000-08:00

Iţi mai aduci aminte marea aflatã pururea de gardã,
Iţi mai aduci aminte plopii tremurãtori din ţãrmul ei,
Iţi mai aduci aminte zorii când soarele-ncepea sã ardã
Dezmeticindu-ne ce suntem, sau ochii tãi, sau ochii mei?

Iţi mai aduci aminte noaptea ca o hipnozã peste creier,
Iţi mai aduci aminte felul în care ne copilãream,
Iţi mai aduci aminte rolul de somnifer al unui greier,
Iţi mai aduci aminte sarea ce se cristaliza pe geam?

Iţi mai aduci aminte totul, tãceri urmate de cuvinte,
Iţi mai aduci aminte plânsul locomotivelor în gãri,
Iţi mai aduci aminte faptul cã eu nu-mi mai aduc aminte,
Iţi mai aduci aminte moartea cu-nfãţişarea unei mãri?

Eu am uitat de-atâta noapte întregul vis ce mã-mbãtase
Senzaţiile ei în creier mi le usuc ca pe idei,
Si cer sã vinã gunoierii s-o ia şi-n pace sã mã lase,
Ca sã-mi aduc aminte munţii din toate-adâncurile ei.

Nimeni nu e singur pe pamant de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:30:00.000-08:00

Nimeni nu e singur pe pamant de Adrian Paunescu

Nimeni nu e singur pe pamant,
Cineva in grija lui il are,
Nici cei singuri-singuri nu mai sunt
Daca are umbra fiecare.

Singur stai in casa si gandesti
Ca esti singur fara mantuire,
Dar in pragul casei parintesti
Se aude-un greierat subtire.

O scrisoare-ti fosneste-n maini,
Un postas la usa ta mai bate,
Latra-n departare niste caini,
N-ai sa mai cunosti singuratate.

Asta este boala cea mai grea,
Dar de ea instantaneu se scapa,
Cand in plinsa sete, cineva
Iti aduce un pahar cu apa.

Umbre jos si norii sus pe cer,
Cai pascand si soarele in scapat,
Om stingher in drum spre om stingher

Nimeni nu e singur pan' la capat.

Mi-e imposibil fara tine de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:26:00.000-08:00

Mi-e imposibil fara tine de Adrian Paunescu

Nici nu mai stiu daca erai frumoasa
Si nici in ce culori iti sta mai bine,
Stiu doar ca amintirea nu ma lasa
Si ca mi-e imposibil fara tine.

Vizionez femei nenumarate,
Femei interesante ma mai suna,
Dar rece si strain ma simt de toate
Si nu ma vad cu ele impreuna.

Nu pot nici sa-mi explic intreaga drama,
Care-a decurs din intalnirea noastra,
Dar vechiul dor al dragostei ma cheama
Si tu imi faci cu mana la fereastra.

Subtile explicatii cui i-as cere?
Tot prostul face pe interesantul
Si-n condamnarea asta la tacere,
Mai conversez de-a surda, cu neantul.

Si cum sa transformam iubirea-n ura,
De ce nu noi, ci solii sa lucreze,
Si sa patam simtirea cea mai pura,
Punand incendiul tot in paranteze?

N-as vrea sa te-ndarjesc sau sa te sperii,
Nici sa te fac sa te-ndoiesti de tine,
Dar eu te-am adorat fara criterii,
Este bolnav, al patimii depline.

De dragul tau, am fost cu lumea-n lupta,
Te-am aparat de barfe si de crivat,
Si dupa toata veghea ne-ntrerupta,
Cedez numai in lupta impotriva-ti.

Si totusi tu ai fost cea mai frumoasa,
La mine-n brate iti fusese bine,
Obsesia iubirii nu ma lasa
Si-mi este imposibil fara tine.

E bine de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:23:00.000-08:00

E bine de Adrian Paunescu

Că ne bîrfeşte lumea este bine.
Normal. Aproape excelent. Aşa e
când două drumuri mari se întretaie
vorbesc toate cărările vecine.

Dispreţuieşte-i dulce cînd murmură
sînt şi ei oameni, vor să comenteze,
lumea e un perete de proteze
înconjurînd o bîrfitoare gură.

Sîntem un cuplu de celebritate,
Romeo-Julieta cu păţanii,
ei ne bîrfesc, de mor de rîs Balcanii,
dar să le mulţumim adînc de toate.

Şi-n murmurări, şi-n chicoteli confuze
eu te sărut, tăcerea mea, pe buze

Singuri şi toţi de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:18:00.000-08:00

Singuri şi toţi de Adrian Paunescu

Sfîrşim mizeria, începem criza,
Puteam trăi şi noi cum se cuvine,
Şi omenirii-ntregi nu-i este bine,
Petrodolari plătesc pe Mona Lisa,

Ne-am dus mizeria cu demnitate,
Fără maşini, fără curent la prize,
N-aveam nimic cînd lumea avea de toate,
Azi suportăm cu ea aceleaşi crize.

Ne pregătim de douăzeci de veacuri,
De fericirea unui veşnic mîine,
N-am cunoscut fraterne ajutoare,
La boala noastră n-avea nimeni leacuri.

Nu ne-a dat nimeni pace, drepturi, pîine,
Iar la durere tot pe noi ne doare.

Lumină din lumină de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:17:00.000-08:00

Lumină din lumină de Adrian Paunescu

Lumină din lumină pănă-n veci,
Lumina în lumină se închină,
Lumina moare, spre a învia,
Copii-lumină din părinţi lumină.

Pământu-ntreg e-un candelabru sfânt,
Într-o celestă horă de lumină,
Nu stele sunt pe cer, ci lumânări,
În invierea pururea creştină.

Şi combustibilul acestei nopţi
De dulce, invincibilă lumină,
E sângele acelui răstignit
Ce înviază neatins de vină.

Lumini hohotitoare, sus, pe culmi,
În peşteră, în casă şi-n ruină,
Lumini în creieri şi în cimitir,
Pradoxală noapte de lumină.

Acum, Biserica lui Dumnzeu
Nici n-are ură, nici nu se dezbină,
Eternitatea pâlpâie în ea,
Biserica zidită din lumină.

Trudim şi lăcrimăm lumini,
Nici o durere nu ne e străină,
Lumini pe buzele lui Dumnezeu,
Acum, şi moartea însăşi e lumină.

Biet nemuritor la zidul morţii de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:14:00.000-08:00

Biet nemuritor la zidul morţii de Adrian Paunescu

Numai viteza mă mai ţine viu
Şi sclav măreţ aceloraşi proporţii,
Să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiu
Că sunt alergător la zidul morţii.

n-am timp la zidul morţii să m-aşez,
şi combustibil am, de nicăierea,
probabil unii cred că şi trişez,
dacă, de-o viaţă, îmi refuz căderea.

n-am mai dormit de când eram copil,
cu-aceste roţi, cu-această şa sunt una,
iar dacă aţ încetini, umil,
m-aş prăbuşi din zid, pe totdeauna.

Distanţele pe care mi le-asum,
Paradoxal, sunt cele şi rămase,
pe zidul lentei morţi, de-atâta drum,
vehiculul mi s-a urcat în oase.

A mă mai crede liber, nu încerc,
În toată cursa asta nebunească,
Fiinţei mele, alergând în cerc,
Îi este interzis să se oprească.

Şi, vai, în toată tragica belea,
Cobor şi urc mereu aceaşi pantă
Şi nemurirea e o boală grea,
Un fel de plictiseală arogantă.

Destui îşi pot închipui că eu
Ador această-ntrecere vulgară,
Că-mi place tot acest absurd turneu
Pe zidul morţii unui circ la ţară.

Dar eu alerg, ca să nu mor, cumva,
Şi înţeleg cu vrere vinovată
Că nu mai am puterea de-a pleca
De-aici, din zidul morţii, niciodată.

Nu pot trăi, precum nu pot muri,
Nu mă opresc, precum m-alungă sorţii,
Nu pierd nimic şi nu pot birui,
Ca biet nemuritor la zidul morţii.

Nimeni pânã la viscol de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:07:00.000-08:00

Nimeni pânã la viscol de Adrian Paunescu

Nu mai e nimeni
Între mine şi viscol,
Numai eventuala bunãvoinţã
A celor ce pãzesc şi asmut ninsorile,
În rest, vârsta prãbuşindu-se
Asuprã-mi, fãrã logicã.

Nici tata, nici mama
Nu mai sunt aici,
Sã preia şocul,
Sã elibereze drumul din faţã,
Acum, între mine şi viscol,
E numai viscolul.

Nici mãcar eu nu mai sunt,
Eu am murit azi noapte
Odatã cu mama,
Ultima mea pavãzã,
Ultima mea redutã,

Înainte de capitulare,
Înainte de blocaj,
Înainte de viscol,
Bunãvoinţa paznicilor de ninsori
Poate însemna un popas
La un ceai fierbinte.

Apoi, viscolul lovindu-mã-n piept
Şi eu ducând grija
Copiilor care vin dupã mine
Şi care, încã, nu ştiu
Ce e viscolul
În toate ninsorile lui
Asmuţite încoace.

Convalescenta unei frunze de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:04:00.000-08:00

Convalescenta unei frunze de Adrian Paunescu

Si mai bolnav am parasit spitalul
Si ma ating cu fata de pamant,
Nici nu mai stiu probabil ce mai sint,
Asa convalescent mi-e idealul.

Si boala e infipta in esenta,
De-acolo n-o pot scoate cu nimic,
Mi-a mai ramas atat,un spatiu mic,
Cu un bolnav acces la existenta.

Si totul o-ntrebare si-un raspuns e,
Copac,cu flori murind in radacini,
Si ochii nalucesc,de lacrimi plini,
De-atatea intelesuri nepatrunse.

Poti,trunchi narcotizat,sa te inchini,
Catre convalescenta unei frunze.

Textul meu din urmă de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:03:00.001-08:00

Textul meu din urmă de Adrian Paunescu

Aicea m-aş întoarce
Odată îndărăt
Ca să m-aplec sub piatră
În râul care scurmă
Să iau izvoru-n braţe
Şi-apoi să vi-l arăt
Spunându-vă: acesta
E textul meu din urmă.

După atâta viaţă
Trăită-n manuscris
Ca un agent al obştei
Sau ca un alt sihastru
Mi-nchipui că, probabil
Nu-mi este interzis
Să mor purtând în braţe
Acest izvor albastru.

Este izvorul Izei,
O lacrimă din Nord
Un arhetip ce-şi este
Contemporan, amonte
Stau muntele şi apa
În dulce dezacord
Şi-n orice întuneric
Atâta orizont e.

M-am adăpat în viaţă
Din oale fel de fel
Şi-am cunoscut cristale
Cu buze de paradă,
Am auzit pe limbă
Ninsori de clopoţel
Şi am simţit cu talpa
Prinosul de zăpadă.

Şi ape leşioase
Şi puţ cu-accent acid
Şi am pierdut şi gustul
Fântânii de acasă,
De la izvorul Izei
Abia acum deschid
Fiinţa mea mânată
De-o sete leşioasă.

De n-aş avea nevoie
S-o simt pe-ntregul trunchi,
Cu lacrimi aş sorbi-o,
Nobiliara apă,
Şi în izvor de-odată
Cu stelele-ngenunchi
Stau eu să-ncep izvorul
Sau el să mă înceapă.

Şi pentru clipa-n care
Într-un final de foc
O să se-arate moartea,
La ea să mă înhaţe,
Fac astăzi repetiţii
Şi vin în acest loc,
Să-nvăţ cum se ridică
Izvoarele în braţe.

Şi nu am nici un martor
Să-mi spună bun şi rău,
Să vină după mine
Ca el să recunoască:
,,Lăsaţi-i lui izvorul,
A fost izvorul său!''
Şi alt izvor să sară
Din scoarţa pământească.

Albastru trece Iza
Prin malurile verzi,
Obârşia-n enigmă
De veacuri plânsu-mi-s-a,
Aici pe tine însuţi
Întâi şi-ntâi te pierzi
Ca să te redescoperi
Purificat de Iza.

Va fi călătoria
Acestui râu în jos,
Va trece printre pietre,
Va lumina comune,
Va adăpa şi oameni
Şi vite cu folos,
Când altă Iza-ncepe
Pe cer să se adune.

Şi când va fi momentul,
Cu mâini pustii să mor,
Să mi le-ncarc de-această
Obârşie de ape
Şi textul meu din urmă
Să fie-acest izvor
Pe care cu privirea
L-am şi transcris aproape.

Pe adresa unui neam de Adrian Paunescu

2007-12-10T22:00:00.000-08:00

Pe adresa unui neam de Adrian Paunescu

Nu ştiu unde mă culc şi cine sunt
oamenii-aceştia buni, ce-mi dau de toate
nici cum îi cheamă parcă n-am aflat
şi totuşi ne iubim pe nechemate.

Nu mă interesează dacă ei
participă la lupta sindicală,
nici fiii lor dacă au absolvit
cea mai măruntă sau mai mare şcoală.

De sunt catolici sau de sunt baptişti,
într-adevăr, aceasta îi priveşte,
nu sunt dator să ştiu ce funcţii au
dar mi-e de-ajuns că suflă romneşte.

Dosar de cadre n-am să fac la fraţi,
că tot ar fi o treabă inutilă,
eu ştiu atât: de fraţii mei mi-e drag,
mi-e grijă, mi-e ruşine şi mi-e milă.

Mi-nchipui doar o scenă de coşmar
şi mi-e de-ajuns să cred că este bine
de-a nu-mpărţi poporul meu în găşti,
în ranguri, în subrang şi în stupine.

Să fii pe-o stradă fără de lumini
şi să leşini acolo fără veste
şi-un om să te trezească din leşin
ce faci, l-întrebi de rang şi cine este?

Primeşti oferta lui de-a te salva,
sau îl respingi că nu-i cunoşti dosarul?
eu cred în neamul meu fără-ntrebări
şi îi accept şi dulcele şi-amarul.

Mă aflu-n casa unor oameni buni
ce nu îmi lasă sufletul să moară
şi de aceea am ca pe-un cadou
senzaţia că sunt la mine-n ţară.

Oriunde m-aş culca eu frică n-am
că vor veni ai mei să mă omoare,
cu-ncredere pun capul peste tot
în orice casă-ar fi, în fiecare.

Că ţara nu-i o sumă de averi
şi nici de lucruri dintr-o zestre-ntreagă,
ea e intimitatea unui neam,
e nu ce-avem, e ceea ce ne leagă.

Beau apă din fântâna dumnealor
şi nu mă tem că este otrăvită,
femeia mi-am luat-o din popor
spre-a fi egala mea, spre-a-mi fi iubită.

Eu nici de cei ce mă privesc chiorâş,
nu mă mai tem, că n-am de ce mă teme,
sunt nişte oameni necăjiţi şi ei
şi eu le sunt problemă-ntre probleme.

Nici mâine n-am să ştiu ce nume au
aceia care fuga mi-o repară
şi care m-au rugat să mă întorc
ca om din ţară pentr-un om din ţară.

Fântâna lor e şi fântâna mea,
pe noi nu ne pot despărţi notarii,
doar împreună ducem un destin
şi-i suportăm elanuri şi avarii.

Şi ca să-i pot recompensa măcar
pentru o noapte şi o zi, curate
aş vrea să fiu eu însumi anonim,
să li le pot restitui pe toate.

Adio, dragii mei necunoscuţi,
am să vă scriu la toamnă o scrisoare
pe-adresa ta, poporul meu frumos,
să-ţi spun şi ce mai e şi ce mă doare.

Iar dacă gazda mea ar fi de-acord
să nu ne spunem nici un fel de nume,
ci să păstrăm senzaţia de foc
că mai avem o patrie pe lume.

Inevitabila poezie de Adrian Paunescu

2007-12-10T10:31:00.000-08:00

Inevitabila poezie de Adrian Paunescu

Iubind-o ca pe fructul interzis,
această deşănţată poezie,
mi-am regăsit încrederea în scris,
din care pricină, nici nu se ştie.

Nu mă droghez în mod exterior,
şi-aşa, şi-aşa am nebunia-n sânge,
transcriu doar nişte stări care mă dor
şi scriu un vers atunci când nu-l pot plânge.

Un port la stranii mări e trupul meu
cu birturi, nave şi prostituate,
cu el mi-a greu, dar fără, şi mai greu,
mi-eşti dragă ca un viciu, libertate.

Ţigara ta obştească o fumez,
când pe furiş şi când în gura mare,
îi gust bolnav narcoticul din miez
deşi pricep şi că de el se moare.

N-am vreo pretenţie de a urca
pe scări ierarhice în veacu-acesta,
un singur tron acceptă viaţa mea,
unde să-mi pun nădragii, haina, vesta.

Eu pot să mă-ndoiesc, dar nu mă-ndoi
şi ca poet, voi toţi luaţi aminte,
oricum, eu sunt mai mare decât voi
că v-am închis la mine în cuvinte.

În viaţa tuturor la fel tresar,
ce ieşi în faţa lumii cu trufie,
şef de birou sau şef de aprozar
de rangul tău, deloc nu-mi pasă mie.

Fără poeţi pământul ar mugi,
şi casele s-ar stinge fără teatre
şi noaptea nu s-ar mai sfârşi în zi
şi pruncii ar putea atât, să latre.
Inevitabila poezie
de Adrian Paunescu

Desprinderea de regnul animal,
intrarea în limbuta noastră oază,
ca şi proiecţia în ideal,
prin poezie se realizează!

Şi orice literă pe care-o scriu
la voi adânc în sânge se resimte,
ca un ceresc, nedezminţit pariu
de dincolo de legi şi de cuvinte.

Eu simt că am puterea să vă schimb
cu un poem al meu, fără de moarte,
dar vă mai las istorie şi timp
ca singuri să vă duceţi mai departe.

Ce-ar fi un om sub un drăcesc deochi,
nici cap, nici mâini, nici tălpi, ci numai pântec?
ce-ar fi o omenire fără ochi,
ce-ar fi o omenire fără cântec?

Asupra voastră las acest blestem,
ca-n viaţa voastră, orice-ar fi să fie
prin orice răni ar fi să-ntârziem,
să nu vă despărţiţi de poezie.

Abuzul meu: de-a crede în cuvânt,
când el, cuvântul, pare de ruşine
şi când puterile mai mici îi sunt
decât impulsul gândului ce-i vine!

Şi a mai crede că-i adevărat
cuvântu-nfricoşat de tot ce ştie
când adevărul însăşi e citat
în câte-o tristă judecătorie!

Înseamnă că nimic nu a murit
din tot ce-a fost tăria noastră slabă,
dacă-ntre plus şi minus infinit
poetul mai există şi întreabă.

Eu pentru voi, de dor de mine scriu,
fac radigrafii pe seama voastră,
şi nu cred niciodată că-i târziu
a mai deschide-n noapte o fereastră.

Aceasta-i tema de Adrian Păunescu

2007-12-10T10:29:00.000-08:00

Aceasta-i tema de Adrian Păunescu

Aceasta-i tema noastră la română,
Cum poate omul, de spinare frânt,
Să-şi fie, însuşi, rob la îndemână
Şi cum să-şi piardă urma pe pământ.

Aceasta-i tema noastră la citire,
Să scriem nu, să se citească da,
Şi cum plămânu-nvaţă să respire,
Nu aer, ci un fel de mucava.

Aceasta-i tema noastră la franceză,
Să fim consideraţi nişte ţigani,
Când fraţii noştri urcă în viteză.
La noi, pe umeri, de atâţia ani.

Aceasta-i tema noastră la uitare,
Să ştergem de pe banda minţii tot
Şi ce ne bucură şi ce ne doare,
Să fim un neam aproape idiot.

Aceasta-i tema noastră pentru-acasă,
Să vieţuim şi să murin în spini
Şi, între timp, în vremea friguroasă,
Să fim, la noi în patrie, străini.

Aceasta-i tema noastră pentru soartă,
C-un scris umil, din ce în ce mai mic,
Să facem numai artă pentru artă,
Convinşi că suntem nimeni şi nimic.

Sunt om liber de Adrian Păunescu

2007-12-10T10:27:00.000-08:00

Sunt om liber de Adrian Păunescu

Sunt un om liber
Adică
Nu-i este nimănui milă de mine.
Nu mi-am dorit
Această libertate
Dar o păstrez
Şi mă laud cu ea.
Sunt
Un om liber
Nu permit nimănui
Să-i fie milă de mine
Şi sunt
Şi mai liber decât credeam,
Nici n-am cui permite
Să-i fie milă de mine.

Rugaciune pentru 1 Decembrie de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:36:00.000-08:00

Rugaciune pentru 1 Decembrie de Adrian Păunescu

Ne iartă, Doamne, ura şi gîlceava
de care suntem zilnic vinovaţi,
dar către Tine tulnicul suna-va,
să-ntorci privirea Ta către Carpaţi.

Prea mult abandonaţi acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare şi iertare şi noroc.

Că pentru vite nu mai sunt nutreţuri
şi aşteptăm o pîine din import,
cînd bietul om s-a prăbuşit sub preţuri
şi sufletul în el e-aproape mort.

Ne-am despărţit în triburi şi în secte,
în cluburi, în partide şi în găşti,
iubirile directe sunt suspecte.
Doreşti succes? Învaţă să urăşti.

Duşmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
cînd e negustorit şi duhul Tău?

Şi, totuşi, Alba-Iulia există,
şi, totuşi, cineva i-a dat un rost,
şi-a fost şi-atunci pornire anarhistă,
şi Dumnezeu tot ocupat a fost.

Cu grohotiş pe tălpi şi brumă-n gene,
să-nvingi un vechi şi tragic handicap,
şi, în onoarea Albei Apusene,
să-ţi scoţi căciula dacică din cap.

Se aude Basarabia cum plînge
de dorul Ţării Mari, pierdute-n veci,
şi-n clopote e treaz acelaşi sînge,
şi-aceiaşi ochi imperiali sunt reci.

Şi nu-i Emilian la catedrală,
uzurpatorii lui lucrează calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoală,
nici nu mai cîntă doctor Iacob psalmi.

Şi ne e dor de-o sfîntă sărbătoare,
în care toţi să ne-adunăm aici,
şi ne e dor de România Mare
şi am rămas îngrozitor de mici.

Dar, Doamne, pune-Ţi pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
şi să mai încercăm măcar acum.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:34:00.000-08:00

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre de Adrian Păunescu

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întîia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cît ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce sîntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa sîntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sîngelui din noi.

Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.

Să ne iubim, păgîna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Sîntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.

Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchï în faţa ta.

Să ne iubim de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:32:00.000-08:00

Să ne iubim de Adrian Păunescu

Dumneavoastră, dragi civili din lume,
Urmăriţi de moarte unanim
Vă propun o nouă strategie
Să ne iubim.

Dragostea e calea contra morţii
Dragostea e un atac sublim
Vă propun o nouă strategie
Să ne iubim.

Să ne iubim, să ne iubim
Să terminăm al morţii haos
Să ne iubim, să ne iubim
Îndrăgostiţi pe loc repaos.

Faceţi tunul cîine de ogradă
Faceţi tancuri suvenire-n timp
Vă propun un ordin nou de luptă
Să ne iubïm.

Plopii fără el de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:24:00.000-08:00

Plopii fără el de Adrian Păunescu

Pe lîngă plopii fără soţ
Trec anii cu încetul
Şi ei ar fi aproape toţi
De n-ar lipsi poetul.
El nu a fost nici cînd era
Doar trecătoare copii
Împrejmuiau absenţa sa
Şi fără soţ toţi plopii.
La locul lor toţi plopii sînt
Foşnind cu tot firescul
Dar n-au nici sens şi nici cuvînt
Lipseşte Eminescu.

Aşa sîntem toţi
Destinul ne-arată
Doar plopi fără soţ
Cu soţ niciodată.

Şi primăria-i are-n stoc
Şi-i numără într-una
Dar nu-i mai bate nenoroc
Şi nu-i foşneşte luna.
Nici primăvara nu dă sens
N-au vară, iarnă, toamnă
În jurul lor e-un gol imens
Ce Eminescu-nseamnă.
Iubita e acum pămînt
Pe care-aleargă mînjii
Sau a ajuns o frunză-n vînt
Într-unul dintre dînşii.

Mai bine nici să nu-i vedeţi
Sînt nişte plute oarbe
Numai poetul din poeţi
În cer îi reabsoarbe.
Bat cît mai trist un gînd din toţi
Frunzişul veştejescu-l
Pe lîngă plopii fără soţ
Şi fără Emïnescu.

Ordinea de zi de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:22:00.000-08:00

Ordinea de zi de Adrian Păunescu

Dup-atîtea grozăvii care mai sînt
Şi-naintea celor ce vor fi
Noi, cei simpli şi cei buni de pe pămînt
Vrem o altă ordine de zi.
Recunoaştem, sînt probleme fel de fel
Se mai vinde pielea unui urs
Dar înaintăm solemn acest apel
Dar înaintăm acest recurs.
Viaţa noastră unde e?
Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?
În cuprinsul tablei noastre de valori
Peste aur şi argint şi diamant
Pentru noi, ca simpli muritori
Viaţa-i lucrul cel mai important.
Viaţa noastră n-are parcă nici un rost
Viaţa noastră e un ban de schimb
Pe pămînt noi, oamenii, o ducem prost
Şi murim absurd şi la netimp.

Dacă-i bal, atunci să fie, totuşi, bal,
Protestăm în modul cel mai crunt
Nu vrem milă sau concediu medical
Vrem să ne înscriem la cuvînt!
Haideţi să uităm să vieţuim urît
Mai avem pe lume ce iubi
Şi sătui de surogate pînă-n gît
Să refacem ordinea de zi.
Dacă-i bal, atunci să fie, totuşi, bal
Şi un ceai să fiarbă în ibric
Puneţi viaţa noastră punctul principal
Şi în rest să nu vorbiţi nimïc.

Niciodata de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:18:00.000-08:00

Niciodata de Adrian Păunescu

Un cîntec nu-i nimic în lumea asta
Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci
Cînd el cu o iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci.
Destul cu-atîtea găşti aristocrate
Ce caută şi-n cîntece cîştig
Un cîntec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.

Niciodată, niciodată
Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.

Dezmoşteniţii-şi caută o cale
Nenorociţii trec cu paşii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcînd uşor abstracţie de ei.
Mizeria există pînă-n oase
Popoare mor şi indivizi decad
Nu-i cîntec pe pămînt să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.

Şi dacă toate cîntecele noastre
Nimic nu sînt şi chiar nimic nu pot
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Sîntem mereu datori să facem tot.
Măcar atît din toate să rămînă
Din tot ce-am pătimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cîntec
De partea celor care n-au nimïc.

Lumineze-ne zăpada de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:17:00.001-08:00

Lumineze-ne zăpada de Adrian Păunescu

Lumineze-ne zăpada
Care mistuie Carpaţii
Lumineze-ne zăpada
Care cade pentru alţii.

Lumineze-ne zăpada
Care cade pentru alţii
Cer de gheaţă şi cenuşă
Care cade pentru alţii.

Ce absurd cristal acesta
Început în noaptea vineri
Că-naintea ei fusesem
Încă vii şi încă tineri.

Eu aud o lumînare
Cum trosneşte timpurie
Pe Carpaţi în timp ce ninge
Pentru sfînta cununie.

Pe Carpaţi se-aude-un preot
Locul nunţii căutîndu-l
Fulgii luminîndu-i calea
Cad cutremurînd pămîntul.

Este ţurţure mireasa
Tinere, ridică-ţi spada
Ne-ameţească-ne zăpada
Lumïneze-ne zăpada.

La nunta ta de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:16:00.000-08:00

La nunta ta de Adrian Păunescu

Eu vin la nunta ta, iubito
Şi nu voiesc nimic să-ţi cer
Dar roagă-ţi naşii să mă lase
Să-ţi cînt la nuntă lerui ler.
Colindător fără de casă
Colindător fără noroc
Un strop de vin şi-un strop de pîine
Îţi cînt şi-apoi o iau din loc.
R. Dreptul să colind îl cer
Dalbe flori şi lerui ler
Pentru ea, doar pentru ea
Măritata mea!

Am drum în faţă şi în urmă
Din cînd în cînd mai mor prin munţi
Dar am venit să-ţi cînt colindul
Preafericitei tale nunţi.
Pot să-l rostesc şi din picioare
Nu am pretenţii de mesean
Un strop de vin şi-un strop de pîine
Şi-am să-ţi colind nepămîntean.

Iubita mea vîndută lumii
Nimic n-aş mai putea să sper
Că florile nu mai sînt dalbe
Şi lerui nu mai este ler.
Dar eu colind bătut de lacrimi
Colind şi voi mai colinda
La toate nunţile dïn lume
Afară doar de nunta mea.

Iubito, vine toamna de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:14:00.000-08:00

Iubito, vine toamna de Adrian Păunescu

Iubito, vine toamna peste toate
Bacovia reintră în portrete
Cad frunze picurînd singurătate
Şi tu ai gesturi parcă mai încete.

Şi te iubesc la echinox şi după
Iubito, vine toamna să decline
Să macine, să năruie, să rupă
Al lumii apogeu de feminine.

Cum tu rămîi la ţărmure de mare
Eu plec s-aştept şi crivăţ şi omături
Şi să mă-mbăt la mese singulare
Cu umbra lui Bacovia alături.

Iubito, vine toamna dinspre munte
Cu ghilotine şi anestezie
Tot omul e un snop de amănunte
Care ameninţă esenţa vie.

Cu hachiţe şi mofturi şi-alte alea
Îmi eşti pedeapsa, dar îmi eşti şi doamna.
De pomi sinucigaşi se umple valea
Iubito, te iubesc şi vine toamna.

Natura se închide ca un templu
Cu lacăte de fosfor şi rugină
Eu morţii mele te voi da exemplu
Cît eşti de disperată şi senină.

Iubito, vine toamna pînă-n oase
O simt în mîna care ţi se-ntinde
Priveşte, ies fumuri peste case
Iubito, după toamnă vin colïnde.

Fiinţa şi averea de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:12:00.000-08:00

Fiinţa şi averea de Adrian Păunescu

Să nu mai ştiu nimica
Să nu mai ştiu ce-i frica
Să nu mai ştiu
Doar dragostea s-o ştiu.

Nici pofta de avere
Nici pofta de putere
Nimic, nimic,
Ce-l fac pe om mai mic.

Omul e-atîta de mic
Şi-mbătrîneşte cu jale
Dacă ajunge de fapt
Sluga averilor sale.

Fiinţa omenească
Nu poate să-nflorească
De-atîta rău,
Al meu, al lui, al tău.

Condiţia umană
Palpită ca o rană
Şi vai de noi,
Spre fiare înapoi.

De ce atîta ură
Şi atîta lupta dură
Ce imprudent
În orice moment.

Să fie sănătate
În urma ei vin toate
Şi-ntinerind
Doar sănătoşi să fïm.

Drumul de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:11:00.000-08:00

Drumul de Adrian Păunescu

Pe drum, tot pe drum,
Odiseea s-a-ntîmplat
Oricînd şi oricum
Asta-i adevărat.
La Itaca-i Penelopa
Vino grabnic Odiseu
Nu mai rătăci pe mare
Că şi ei îi este greu.

Că din toate cîte sînt
Pe ocean şi pe pămînt
Ori în galerii de diamant
Ţărmul n-are niciun haz
Sedentar nu eşti viteaz
Numai drumul e interesant.

Ce dor ! vai, ce dor !
Îi era lui Odiseu
Mulţi nasc şi mulţi mor
El pe drumuri tot mereu.
Dar ceva-l ţinea pe mare
Vlăguit, bătrîn şi stors
Nu putea fără Itaca
Însă nu s-ar mai fi-ntors.

Cîndva, într-o zi,
După drumul lui enorm
El brusc se trezi
Că ajunge iar la ţărm.
Prima zi şi prima noapte
Au mai fost cum au mai fost
Dar de plictiseală acasă
Odiseu se simte prost.

Acum cei doi soţi
Nici nu sînt şi nici nu pier
Au pică pe toţi
Şi îl cheamă pe Homer
Să-i şoptească Odiseea
Şi s-o scrie el cum vrea
Că din toată lupta lumii,
Plictiseala-i cea maï grea.

Doina de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:10:00.000-08:00

Doina de Adrian Păunescu

Ş-am să-mi fac o doină,
Doina mea de dor,
Fără nicio noimă,
Cînd o fi să mor.

Ş-am să-mi fac o doină
Doina mea de jale
Fără nicio noimă
Să îmi iasă-n cale.

Ş-am să-mi fac o doină
Doină ce suspină
Fără nicio noimă
Să mă-ngroape-n mïne.

De-a copilaria de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:09:00.000-08:00

De-a copilaria de Adrian Păunescu

Cînd dulci colinde cad
Simţim nevoia vie
De-o casă, de un brad
Şi de copilărie.

Afară-i iarnă grea
Ninsoarea e albastră
Iar noi ne vom juca
De-a toată viaţa noastră.

Pe geamuri mîini de sloi
Îşi ţes în gheaţă ia
Noi ne jucăm de-a noi
Şi de-a copilăria.

Ninsori pe care bat
Şi focul mai tresare
Şi am adus un brad
Şi i-am cerut iertare.

Ne aşezăm pe jos
Un fel de plîns ne pierde
O, brad, o, brad frumos,
Cu cetina tot verde.

Atîtea-nstrăinări
Şi inutile toate
Ni-i dor de adevăr
Şi de intimitate.

Copii, copii frumoşi,
Prefaceţi-vă bine,
Că-l aşteptaţi pe Moş
Şi credeţi că şi vine.

Hai, Moşule, apari
Să-ţi cînte vechiul nume
Copii cu ochii mari
Privind în altă lume.

Se arată timpul cînd
Din epoca săracă
Un om pe Moş jucînd
Devïne ce se joacă.

Dacă tu ai dispărea de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:08:00.003-08:00

Dacă tu ai dispărea de Adrian Păunescu

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă, Galatee !

Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă…

De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frîngeri
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.

Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.

Dacă tu ai dispărea
Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumï !

Dacă tu ai dispărea de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:08:00.001-08:00

Dacă tu ai dispărea de Adrian Păunescu

Colindul gutuii din geam de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:07:00.000-08:00

Colindul gutuii din geam

de Adrian Păunescu

Dulce, galbenă lumină
Cum şi eu bălaie-eram
Mi-a pus mama o gutuie
Ce se coace-ncet la geam...
Aş muşca-o dar mă doare
Mă cuprinde-un fel de jind
Şi acum cînd trece anul
Parc-o simt îmbătrînind.
Galbenă gutuie
Dulce, amăruie
Lampă la fereastră
Toată iarna noastră!
Mama mea n-avea nici globuri
Nici beteală şi nici stea
Sărbătorile de iarnă
Cu gutui le-mpodobea...
Mi-a pus mama o gutuie
În fereastra dinspre drum
Şi o văd că luminează
N-am puterea s-o consum.

Parcă are-n ea ceasornic
Şi al mamei plînset sfînt
Luminează şi se stinge
O gutuie pe pămînt.
Luxul mamei cel mai mare
Cînd copii ne mai simţeam
Era pîinea de pe masă
Şi gutuïa de la geam.

Amagire de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:06:00.000-08:00

Amagire de Adrian Păunescu

Şi iar a venit primăvara
Şi iar ne minţim că-i frumos
Şi iar frunzele urcă scara
Şi-i verde pămîntul pe jos.

Şi iar calendaru-nfloreşte
Şi cîinii ne-aud pe la stîni
Dar vai, tot acum, pe muţeşte
Mor grabnic atîţia bătrîni.

Dar bine-ai venit, amăgire
Mai stai, mai durează un pic
Această minţită iubire
Oricum e mai mult ca nimic.

Vin nopţile scurte de vară
Şi păsări se-ntorc de la sud
Dar dacă e ultima oară
Iluzia verdelui crud ?

Cu lanţuri legate de glezne
Oricît de lumină ar fi
Noi mergem de-a pururi prin beznă
Mereu nelegitimi copii.

Mereu în aceeaşi clipită
Urît şi frumos, mort şi viu,
Ne paşte o soartă cumplită
Nimic nu-nţeleg cei ce ştiu.

Şi iar a venit o părere
Şi iar va pleca înapoi
Prea mari impozit ne cere
Că ninge în suflet la noï.

Adolescenta de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:05:00.002-08:00

Adolescenta de Adrian Păunescu

Vînd dumbrăvi şi optsprezece ani
Stradă cu salcîmi şi cu castani
Primăvară-n balta renăscută,
Zile ce amintirea le sărută.

R. Pe nisipul plajelor de aur
Soarele ne-a întins cununi de laur
Fata mea de Dunăre şi şoapte
Fata mea cu păr de miazănoapte.

Fată, mijloc de viorică
Unde-i casa noastră de latină
Mîzgălită printre ablative
Cu distihuri şchioape şi naive.

Se arcuiau prin sălcii catedrale
Luntrea noastră se pierdea agale
Într-o ţară de tăcere şi stuh
Gîndul dispăru şi din văzduh.

Sărutarea noastră caldă şi invoaltă
Avea gustul merelor de baltă
Dulce, sângerată şi amăruie
Ani au fost ce din străfunduri suie.

Nu, acestea nu se pot uita uşor
Niciodată nu se sting, nu mai mor
Hei, dumbrăvi de vise şi castani
Vînt, nisip şi optsprezece anï.

Abia acum de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:05:00.001-08:00

Abia acum de Adrian Păunescu

Rănit la piept de crivăţul cîinesc,
Ce-mi bandajează rănile cu luna,
Abia acum încep să te iubesc
Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.

Şi rănile mereu mă vor durea,
Slăvind întîmpinarea ta tîrzie
Şi-abia acum îţi spun ‘iubita mea’,
Cînd nici nu-ţi ştiu adresa spre a-ţi scrie.

Deodată, apa lumii te-a-nghiţit,
Deodată am rămas rănit de crivăţ,
Gesticulînd spre minus infinit
Şi construind delicte împotrivă-ţi

Atunci cînd totul se-ntîmpla firesc
Ne-mpotriveam ca soarele şi luna,
Şi-abia acum încep să te iubesc
Cînd simt că te-am pierdut pe totdeauna.

Deodată ce spun eu şi ce spui tu
Sînt două îngheţate limbi străine
Şi la hotarul dintre da şi nu
Un martor mut mi-ar tot vorbi de tïne.

Ce simplu mi-ai fi, dacă nu te-aş iubi de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:04:00.001-08:00

Ce simplu mi-ai fi, dacă nu te-aş iubi de Adrian Păunescu

Altceva nu-i nimic
Şi mereu mă complic
Şi ce simplu mi-ar fi,
Dacă nu te-aş iubi.

Dacă m-aş lua după pretexte,
dacă-aş trage unde e uşor,
nici nu trebuia s-aud de tine
şi-mi era mai de folos să mor.

M-am băgat de bună voie slugă,
dragostei morale ce ţi-o port,
dar pricep că mi-ar fi fost rentabil
să privesc destinul ca pe-un sport.

Nu-i o simplă încăpăţânare,
pentru un ambiţios pariu,
dar aleg o cale complicată,
tocmai din motivul că sunt viu.

Eu detest relaţia burgheză,
decorată circumstanţial,
mă închin la legile naturii
şi salut iubirea, ca scandal.

Mama ei de viaţă prefacută,
tatăl ei de soartă la mezat,
te iubesc în felul unui trăznet,
te prefer aşa cum s-a-ntâmplat.

Greu îmi e şi greu îţi e şi ţie
cu acest fel de a trăi al meu,
totuşi, vreau să ştii că, din pacate,
dragostea e o dificultate,
fără care-ar fi cu mult mai greu.

Viaţa, dublu mixt de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:03:00.001-08:00

Viaţa, dublu mixt de Adrian Păunescu

Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,
Din ce în ce mai singur şi mai trist,
Nici nu mai ştiu cât pot să rezist,
Închis într-un ziar şi într-o carte.

Mă-ncredinţez iluziei deşarte
Că mă salvează regăsirea-n Christ,
Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,
Cu viaţă-n minus şi cu plus de moarte.

Şi, totuşi, nu m-a ocolit norocul,
Deşi mi-a fost întotdeauna greu,
Şi-am transformat în foc destinul meu
Ca, azi, cenuşa să rezume focul.

Şi de-aş cădea, aşa cum cere jocul,
Ca să devin o piesă de muzeu,
Eu tot îi mulţumesc lui Dumnezeu
C-a-ntârziat şi-aşa, prea mult, sorocul.

Unde să pleci de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:02:00.004-08:00

Unde să pleci de Adrian Păunescu

Află şi-nvaţă
Acest refren:
Până la moarte,
N-ai nici un tren.

Clipă absurdă
Şi, noi, năuci,
Nici nu ştiu unde
Vrei să te duci.

Încă nu-i gata,
În hale reci,
Trenul cu care
Crezi c-ai să pleci.

Deocamdată,
Încă de ieri,
Acarii însuşi
Se simt şomeri.

Care plecare,
Care pardon,
Care adio,
Care peron?

Ce despărţire,
Când amândoi
Nu ne cunoaştem
Noi între noi?

Nu fi precoce,
Nu insista,
Încă-i abstractă
Iubirea mea,

Cât tu, pe lume
Nici n-ai venit
Şi, într-un pantec,
Suferi cumplit.

Creşte, sub cerul
Astrilor căşti,
Maternitatea
Unde urmează
Să mi te naşti.

Bătrânul cerşetor de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:02:00.003-08:00

Bătrânul cerşetor de Adrian Păunescu

La colţul străzii e un cerşetor
Cu mâna-ntinsă, către-o altă lume
Decât aceea unde, fără nume,
El ispăşeste râsul tuturor.

Adolescenţii se mai ţin de glume
Şi-i pun în palmă semne de-ale lor,
El e bătrân şi înţelegător,
Cu noi, cu toţii, dar, cu cei mici, anume.

Şi cine observă, înt-o doară,
Ca el e-aici din vremuri de demult,
Imperturbabil, în acest tumult,
El, cerşetorul, a uitat să moară.

Sub zdreanţa lui, minunea se-ntrupează,
În el e Dumnezeu, ce stă de paza.

Căruciorul cu rotile de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:02:00.001-08:00

Căruciorul cu rotile de Adrian Păunescu

America nu se dezminte.
Ea, tocmai în aceste zile,
Ne mai trimite-un preşedinte,
În căruciorul cu rotile.

Prin orizonturi numai ţinte,
În voie mişună reptile,
Şi iarăşi e-un fior fierbinte
În graniţele inutile.

Din lacrimile fostei mile,
Mai strigă ruşii: înainte!
De Yalta tragicelor file,
Ne-aducem iarăşi, toţi, aminte.

Şi, sub căruţul cu rotile,
Se scoală morţii din morminte.

Târziu de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:01:00.002-08:00

Târziu de Adrian Păunescu

Când v-am rugat să-i ocrotim,
Când v-am rugat a nu-i uita,
N-aţi auzit şi mi-aţi răspuns
Că-i o problemă foarte grea.

Şi-am fost ridicol stăruind
Şi-am încercat să vă mai spun
Şi noi m-aţi învinovăţit
Şi m-aţi considerat nebun.

Şi eu v-am zis că nu e timp,
Că suntem nişte pasageri,
Şi voi aţi construit minciuni,
Mai multe astăzi decât ieri.

Şi-acum de ce vă bucuraţi
De arta celor ce-au murit,
Când voi i-aţi condamnat pe ei
La trai pe muchie de cuţit?

O locuinţă v-am cerut,
S-o dăm artiştilor pribegi,
Şi jaful vostru mi-a răspuns
Cu literele unei legi.

Acum, e gata casa lor
Şi v-aţi putea şi voi mândri
Că daţi o casă celor morţi,
Deşi ei v-au cerut-o, vii.

Târziu răspuns şi ipocrit,
Artiştii au ajuns pământ,
E gata casa vieţii lor,
Dar locatarii nu mai sunt.

Orfani de Adrian Păunescu

2007-12-07T11:01:00.001-08:00

Orfani de Adrian Păunescu

A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,
Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?

Ne-aţi uitat în cămin şi ni-i greu şi ruşine,
Mai cumplită, oricum, e uitarea de sine.

Suntem răi între noi, tot ce-i rău ne-răieşte,
Cei mai răi sunt acei ce urăsc omeneşte.

Noi - parinţi nu avem, cum destinul ne arată,
Pe pământ, cei mai mulţi n-au nici mamă, nici tată.

Poate că, între noi, peste traiul de câine,
Sunt cei supradotaţi pentru lumea de mâine.

Şi mai mare ca noi e, oricum, altă rană,
Un popor de orfani, într-o lume orfană

E prea puţin de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:59:00.002-08:00

E prea puţin de Adrian Păunescu

De-atâtea zilnice-ncercări mizere,
De-atâta umilinţă şi păcat,
De-atâta moarte câtă ni s-a dat,
E prea puţin o singură-Nviere.

Şi, totuşi, pe pământul îngheţat,
Lumina lunii drepturile-şi cere
Şi-n stupi lucrează vechiul dor de miere
Şi vânturile primenirii bat.

E ca un fel de rupere de ere
Şi ca un întuneric luminat,
E lupta-ntre femeie şi bărbat,
Ca la un alt scandal pentru putere.

Şi, vai, în tot ce, zilnic, s-a-ntâmplat,
E prea puţin o singură-Nviere

Lume, lume de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:59:00.001-08:00

Lume, lume de Adrian Păunescu

De la mine pân' la tine
Numai fluturi şi albine,
De la tine pân' la mine,
Numai rău şi nici un bine.

De la mine pân' la ea,
Numai lanţ şi numai za,
Unde-i ea şi unde-s eu,
Numai piese de muzeu.

De la noi până la lume,
Numai fiare fără nume,
De la lume pân' acasă,
Numai vreme friguroasă.

De la mine pân' la ei,
Numai lupte şi scântei,
Ei acolo, eu aici,
Şi-ntre noi e-un fel de bici.

De la voi la oarecine,
Numai guşteri şi ruine,
Din neanţ la dumneavoastră,
Numai gratii la fereastră.

De la noi până la noi,
Numai ei, din doi în doi,
Invers, de la noi la noi,
Numai stare de război.

De la toate pân' la toate,
Numai tu, singurătate,
Numai tu şi eu şi plânsu-mi,
De la eu până la însumi.

Prea târziu, la Paris de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:58:00.000-08:00

Prea târziu, la Paris de Adrian Păunescu

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.

E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.

Sunt radical de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:57:00.004-08:00

Sunt radical de Adrian Păunescu

Sunt radical
mai precis
sunt pentru păstrarea
unui just raport
între minciună şi adevăr,
între eroi şi eroi,
între plus şi minus,
sunt radical,
mai precis,
mi-e silă de demagogia socialistă
mai tare decât de
demagogia burgheză
pentru că o simt
apăsându-mă cu mult mai de aproape.

Sunt radical,
cred că nu e bună legea
care te condamnă mai grav
dacă ucizi un urs
decât dacă ucizi un om,
ba mai mult,
te condamnă mai grav
dacă vorbeşti,
dacă ai opinii,
decât dacă ucizi.

Sunt radical
adica îmi închipui
că dacă ecuaţia
"poporul ne-a ales,
vorbim în numele poporului,
guvernăm în numele poporului,
construim socialismul
cu oamenii şi pentru oameni,"
este adevărată,
nu e corect
să-i distrugi omului
casa, oraşul sau satul,
fără să-l întrebi pe om;
zece elevi au declarat la şcoală,
când i-a întrebat dirigintele
ce fapte bune au săvârşit,

în ziua aceea,
ca au ajutat o bătrâna
să treaca strada
dar de ce asa de multi,
s-a mirat dirigintele
pentru ca bătrâna
nu voia să treaca strada
au raspuns ei.

Cam asta ar fi situaţia
sunt radical
şi o privesc în fata,
dacă bătrâna nu vrea să treaca strada
e greu să te lauzi
ca eşti cel mai bun dintre oameni
pentru ca o obligi
să traverseze,
şi lucrurile stau chiar asa,
bătrâna nu vrea
să treaca strada.
bătrâna nu se afla pe strada
nici nu exista strada,
şi bătrâna nici nu e bătrâna.
ci o tara emotionata
ca va trebui să traverseze.
Sunt radical,
adica mi-e groaza
de remuscarile
care nu mai pot salva nimic,
mai ales viata
care şi asa se incapaţineaza
de câteva generaţii incoace
să se duca în pastele mă-sii.

Sunt radical,
îmi plac prunele, piersicile,
marele veraţice, libertatea,
femeia, granitele istorice,
şi strugurii tamiiosi.

Sunt radical,
as putea dicta un poem
şi de la un telefon public,
dar tot radical sunt
şi mentionind
ca n-aş putea face aceasta
decât dacă şi cea
careia îi dictez
ar avea telefon.

Sunt radical,
cred ca Maresalul Ion Antonescu,
dacă ar fi rejudecat
de un tribunal impartial,
ar putea fi declarat
fără rezerve,
erou al Romaniei post-mortem
şi martir universal,
măcar după lectura
Pactului Ribbentrop-Molotov.

Sunt radical,
cred în valoarea frunzei de varza
aplicata pe lucrurile dureroase
ale corpului.

Sunt radical,
nu cred să existe
înger mai urât
şi demon mai frumos
decât omul,
si, mai mult decât atât,
nu cred să existe
accident mai rodnic
şi lege mai contrariata
decât omul.

Din mine insumi
şi din ceilalti
extrag radacina patrata
şi observ ca nu e decât apa,
apa în stare de gândire,
apa cu suflet şi cu virtejuri,

apa într-o nevindecabila
formula chimica.

Sunt radical,
când ploua
şi când ninge
ştiu ca e vorba
despre mine,
despre apa care sunt,
despre apa care sunt.

Condamnaţi de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:57:00.003-08:00

Condamnaţi de Adrian Păunescu

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.

Ce să mai cânt. când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.

M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.

De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.

Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.

Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.

Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.

Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.

Voi nu vedeţi ea nu mai aveţi ţară
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.

Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicolă şi tandră
învoluntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru streang.

Motorul greşit de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:57:00.001-08:00

Motorul greşit de Adrian Păunescu

Şi dacă după cum s-a auzit
şi dacă după cum un simţ o spune
întregul drum e o deşărtăciune
şi chiar motorul e croit greşit!

Maşina e din ce în ce mai grea,
o-mpingem năzuind la zile bune
şi aşteptăm s-apară o minune
să ne putem urca şi noi în ea.

Tu nu auzi constructor de motoare,
că ţi l-am da pe-acesta înapoi?
E un motor prea leneş, prea greoi
nu poartă, ci-i purtat de fiecare.

Şi zi de zi motorul nostru moare
şi-n loc să meargă el, l-împingem noi.

Regresăm de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:56:00.003-08:00

Regresăm de Adrian Păunescu

Nu-i nimic, e-n regulă,
mai aşteptăm două sute de ani,
ce-o să fie, un biet accident istoric,
o socoteală matematică greşită,
suntem în Estul Europei, nu uitaţi.
Ruşii, da, Maghiarii, da,
Polonezii, da, Bulgarii, da,
noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,
că se interpretează,
când nu voiau vecinii,
noi nu puteam, n-aveam voie,
când vor vecinii,
nu vrem noi, n-avem nevoie,
asta e, aşa suntem noi, ai dracului,
daţi în Paşte, asta e, daţi în Paşte,
nu-i nimic, e-n regulă,
mai vedem noi, mai vedem,
aveţi răbdare, nu bateţi din picioare,
nu vă pripiţi
noi regresăm cu plăcere,
noi regresăm cu talent,
noi nu ne luăm după nimeni
decât când regresează.
Două sute de ani! Atât!
Aveţi răbdare, nu chemaţi salvarea,
nu exageraţi, nu cricniţi,
regresaţi cu noi!

Înapoi, marş!

Probă olimpică de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:56:00.001-08:00

Probă olimpică de Adrian Păunescu

Mintea mea obosită
nu e mai proastă
decât mintea voastră odihnită,
hai să gândim împreună,
hai gândiţi şi voi,
încordaţi-vă minţile odihnite
şi produceţi gânduri.

Ce cânt acele broboane de sudoare
de pe frunţile voastre?
Străduiţi-vă,
concentraţi-vă,
gândiţi-vă,
aveţi minţile odihnite,
dormiţi de 2.000.000 de ani,
aţi avut scutire,
aţi avut permisie,
aţi avut concediu mental,
ce dracu!

Vă depăşeşte în viteză broasca ţestoasă,
melcul, de-a cărui trecere
vă ţiuie urechile,
e un melc mort,
ariciul v-apare ca un ideal imposibil,
vă mişcaţi ca prin corpuri solide,
ca prin undelemn îngheţat
ca prin ochi de sticlă,
ce dracu!

Gândiţi,
nu mai amânaţi aceasta,
gândiţi, ar fi trist pentru voi
şi vaţi fi pus mintea la uscat
pe gardurile în care închideţi,
cu depline sentimente
de posesiune şi protecţie,
mintea mea obosită.

Analfabeţilor de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:55:00.004-08:00

Analfabeţilor de Adrian Păunescu

V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate.
V-am spus ca sunt oşteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placa nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimind tumulturi
Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun
Ca nu încape muntele în seră
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura
Şi voi într-una fără să-l ciţiti
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi
Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.
Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

Minciunile de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:55:00.003-08:00

Minciunile de Adrian Păunescu

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,
Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici,
Aşa cum amanţii le mint pe amante
Şi ele îi mint pe pământ pe aici.

Dar, hai, să ne spunem cu patos braşoave,
Dar, hai, să vedem cine minte mai mult,
Ascultă delirul consoanelor grave,
Cum şi eu minciunile tale le-ascult.

E foarte frumoasă, e foarte frumoasă
Minciuna aceasta pe care mi-o spui,
Aşa că, te rog, şi pe mine mă lasă
Să palavrăgesc doar ce nu-i, doar ce nu-i.

Concurs de minciuni la echipe şi solo
Şi ies campioni mincinoşii cei mari,
Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo?
În campionate de ce nu apari?

Se minte cum nu s-a minţit niciodată,
E multă minciună la noi pe pământ,
Sunt false recursuri şi nu-i judecată,
Balanţa cea veche-a dreptăţii s-a frânt.

Dar, hai, să minţim fără nici o ruşine,
Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr,
Că poate prin rău vom ajunge la bine,
Minciuna supremă va fi adevăr.

Călugăr de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:55:00.001-08:00

Călugăr de Adrian Păunescu

Doamne, fă-mă călugăr
Şi cheamă-mă până la tine
Să-ţi spun adevarul
Despre marele dezastru pământesc.
Doamne, fă-mă călugăr.
Au fost haituiţi,
Au fost ofensaţi,
Dar călugării au totuşi
O oarecare liberă trecere
La vamile cerului.

Undeva, la Cheia,
Am auzit eu că există
O scară de răşină de brad
Care ajunge până la tine, Doamne,
Lasă-mă să urc şi să-ţi spun.

Voi gasi-o chiar dacă
Nu e în evidenţa primăriei din Mîneciu
O voi gasi-o după miros,
După mirosul morţilor
După mirosul viilor,
După mirosul de tămâie.

O voi gasi-o şi voi veni
Să-ţi spun ce rău e pe pământ
Să-ţi spun că-n luptele pentru dreptate
Dreptate a ieşit
Atât de zdrobitor victorioasă
Încât a devenit idee,
Nu mai are nici o realitate.

Doamne e nedrept totul,
Copiii nu mai au decât recreaţii şi examene,
Ore de clasă nu mai sunt,
Bătrânii sunt puşi la zid
Sub nişte taloane de pensii
Care sunt trase din tunuri
Ale binevoinţei generale.

În rest muncim până ne cad mâinile din umeri
Şi nu mai ştim pentru cine muncim
Mai ales că ei ne dau să facem
Lucruri pe care tot ei le considera inutile
Şi ne reproşează nouă
Că facem lucruri inutile.

Dar, în fine Doamne, primeşte-mă în audienţă
Pe mine, călugărul cel mai limbut,
Al mânăstirii tale cu 5 continente.
Hai, Doamne, fi bun şi primeşte-mă
Că, alttel, dacă întârzii,
Nu mai am pe unde urca
Vine omenirea flămândă
Să mănânce scara de răşină
Care duce la tine,
Doamne, fă-mă călugăr,
Fă-mă şi ascultă-mă
La ora când mânăstirea ta
Cu 5 continente
Şi cu 4 miliarde de prăpădiţi
Instalează ultimele arme
În clopotniţă!

Cineva mă ascultă de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:54:00.002-08:00

Cineva mă ascultă de Adrian Păunescu

În veac cu putere ocultă
din zid cineva mă ascultă.
cu cât mă coboară pe mine.
cu-atât el mai mare devine.

Iubirea mi-o suge prin tuburi.
mă simt răstignit pe şuruburi,
ce face cu mine nu-i veghea,
el trage din zid cu urechea.

Ai zice că apără, poate,
poporul de rău şi păcate,
de cei ce ţin arme în liră
de cei care mint şi conspiră.

Dar nu el ascultă orbeşte,
pe om când acasă trăieste,
ne întră-n cearceaf şi sub piele,
în creier de gânduri săi-l spele.

Prin mări, electronice unde
în ochi şi în tălpi ne pătrunde,
putere zeiască şi oarbă
el scris e şi-n firul de iarbă.

Ascultă fereastra deschisă
şi viermii urcând în caisă,
cum gâfâie-n dragoste mirii,
concertul mărunt al pieirii.

În veac cu poliţie multă,
din zid, cineva mă ascultă.

Şoferul şi nevastă-sa de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:54:00.001-08:00

Şoferul şi nevastă-sa de Adrian Păunescu

Ne urcasem cu toţii în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,
Era primăvară,
Venea vara,
Se dezgheţau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,
Se dezgheţau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Şi unii din cauza vitezei,
Care-i îmbăta,
Alţii cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheaţă
Drumul pe care mergem.

Pe direcţia aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turişti particulari,
Numai nebuni ocazionali.

Aşa că nu ne interesa destinaţia,
Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toţii spre marele munte.
Şoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de şofer,
Lucrase mult şi cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,
Era fără îndoială cel mai bun şofer
Dintre toţi şoferii noştri,
Ăsta conduce exceptional, strigăm noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie
Şi el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm,

Cal încurcăm la condus.
În fond e autobuzul dvs.,
Eu sunt al dvs.,
M-aţi ales să conduc autobuzul,
Asta-i treaba mea.

Noi am aplaudat, chiar şi aceasta lepădare, a lui,
De laudele noastre.

Şi autobuzul mergea mai departe
Şi-n diverse localităţi, în care ne opream,
Mulţi urcau
Şi nimeni nu mai voia să coboare.
Era un autobuz unic
Nu mai exista aşa ceva în imprejurimi.
Rămăseseră-n urmă troleibuzele agăţate
De reţeaua electrică
Şi lipsite de orice independenţă,
Tramvaiele înghesuite între sine
Şi aceeaşi reţea.

Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,
Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,
Şoferul conducea exceptional,
Nimeni nu conduce mai bine ca el,
Strigam noi
Şi el dădea moale din mână,
Şi noi strigam iarăşi,
Lasă frate, lasa modestia la o parte,
Da-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea
Unui asemenea drum,
Ştim valoarea lui adevărată,
Eşti al nostru,
Eşti dintre ai noştri,
Rămâi între noi,
Bravo,
Ura,

Şi el nu mai putea să ne oprească,
Trebuia să fie atent la drum,
Iar noi eram prea mulţi
Şi începusem să-l încomodăm,
Stăteam claie peste grămadă în autobuz,
Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,
Până când câţiva meseriaşi
L-au rugat să oprească pentru câteva minute
Ca să-i faca o cuşca de protecţie,
Să nu-l mai încomodăm la condus,

Dar să-şi ia şi nevasta lângă el,
Au zis alţii,
Că drumul e lung şi se plictiseşte omul.
Şi uite-l acum în cuşca lui de protecţie,
În cabina lui blindată!

Ce hotărât conduce,
A dat drumul şi la muzică,
Se aude în toată maşina o muzică eroica,
Pe care o întrerupem noi din când în când
Cu cântece despre el şi de drumul nostru,
Şi hai, mă, să fim atenţi şi cu nevastă-sa,
Ca şi el e om.

În autribuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continua,
Am început să obosim,
Nene şoferule, opreşte,
Să ne odihnim şi noi.
Să te odihneşti şi dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Şi-ntr-adevăr, conduce exceptional,
E cel mai bun, strigam toţi,
Dar ne e foame,
Pentru că n-am mai oprit demult,
Şi-avem nevoie şi noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l şi enervăm
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,
Şi şoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă şi accidente,
Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,
Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puţin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,
Vecină cu drumul,
După ce ni s-au spart cauciucurile
Şi după ce şoferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case şi biserici,
Sate şi oraşe,
Începem să coborâm,
Şi bineînţeles că viteza creşte,
Aşa e la orice coborâre,
Viteza creşte,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alţii au fugit,
Alii ne-am uscat de foame şi de sete,
Alţii am îngheţat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Şi numai ei doi,
Şoferul şi nevastă-sa,
În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,
Şi de ce tac toţi pasagerii
Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.

Îndrăgostit de Bucureşti de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:53:00.003-08:00

Îndrăgostit de Bucureşti de Adrian Păunescu

Nu ştiu de ce, pe cât m-afund în viaţă
mă simt atras de fleacuri omeneşti,
şi-mi place-n anotimpul de vacanşă
să-ntârzii, să rămân în Bucureşti.

De el ne-am săturat, dar el ne place,
el e un prag lovit să vezi alt prag,
şi-acum, când sunt sătul de locul zilnic
mă simt golit şi-mi e deodata drag.

Pe piatra lui am tot bătut cadenşa
şi-am s-o mai bat atât cât voi trăi,
spre un Olimp ascuns pe orice stradă
în cautarea marii poezii.

Aici m-au sufocat cu dulce teii
şi au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viaţă
şi am născut şi-am îngropat idei.

La Bucureşti, copilăria toată,
visam s-ajung să pot şi eu vedea
celebrii câini ce au covrigi în coadă
şi să-ntâlnesc şi eu pe mama mea.

Eu vara aş iubi-o pe orbeşte,
dar simt că toamna-i anotimpul meu,
când frunze şi lumini pe bulevarde
mai dau halou părerilor de rău.

Când pe terase se mai bea o bere
şi oamenii romanţe triste vor,
şi-n curţi se face vin din must de struguri
şi toţi bucureştenii au umor.

L-am părăsit destul, ca azi să-l caut
şi să-l găsesc întodeauna treaz,
nu este el cel mai frumos din lume,
dar cel mai drag ne e în orice caz.

Mă pregătesc să fug din nou în ţară
şi să ciştig aripi dumnezeieşti,
să pot gusta melancolia toamnei
în fiecare colţ de Bucureşti.

Detalii de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:53:00.001-08:00

Detalii de Adrian Păunescu

Ştiu unde
Nu ştiu de unde,
Nu ştiu de ce
Şi nu ştiu
Pentru ce merit
Dumnezeu te-a trimis
Pe buzele mele.

Îmi pasă de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:52:00.002-08:00

Îmi pasă de Adrian Păunescu

Mi-e dor de tine
Şi nu-mi ajung celelalte
Uite ca un surogat
Pentru puritate
Nu s-a găsit.

Mi-e dor de tine
Mi-e tine de tine
Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Mi-e nu ştiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasă.

Îmi pasă!

Oraţie de nuntă de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:52:00.001-08:00

Oraţie de nuntă de Adrian Păunescu

Astfel după tine se încheie toate.
Trag oblonul negru la fereastra mea.
Nu mai vreau decepţii, vreau singurătate,
Nu mai vreau iubire, voi abandona.

Avusesem dreptul şi eu, ca oricare,
La o nebunie, la un ultim glonţ
Ultima speranţă, ultima-ncercare
Dar în magazie era doar găblonz.

Nu-i nici o problemă, toate-s foarte bune.
Te-am iubit desigur, cum mi-ar sta să neg...
Şi cu pasiune, şi cu voluptate
Şi credeam în tine, vrednic şi întreg.

Hai, întinde mâna pentru despărţire
Schimbă-ţi telefonul, că şi eu mi-l schimb
Salutări miresei, salutări la mire,
Poate se rezolvă toate între timp.

Întră în mulţime, nimeni n-o să ştie
Două, trei persone care ne-au ascuns,
Eu voi ţine minte scurta nebunie
Şi-ntrebarea noastră fără de răspuns.

Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o
Nici n-ar fi nevoie, tu rămâi un mit.
Nuntă fericită, te-am iubit, adio,
Nu întoarce capul, pleacă, te-am iubit!

Vezi că se confirmă bârfa despre mine:
Te-am lasat deodată crud şi nefiresc
Totuşi ţine minte, ţine bine minte
Te salvez de mine fiindcă te iubesc.

Sara pe deal de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:51:00.000-08:00

Sara pe deal de Adrian Păunescu

Iese amurg dintr-o bătaie de clopot
caii culeg iarba din ultimul tropot,
păsări adorm dacă amurgul le-atinge,
sus la izvor, sus la obirsie, ninge.

Case cuprind sufletul zilnicei frângeri,
oamenii sunt umbre tăcute de îngeri,
nimeni aici legea cerească n-o calcă,
sufletu-n plop, trupul se-apleacă în salcă.

S-a auzit de peste uliţi o veste,
un nou născut viu într-o iesle mai este,
lemne de foc, oarbe caruţe mai cară,
ultim sărut, ca o pecete de ceară.

Misticul sat luneca în rugăciune,
nimeni nimic, înspre pământ nu mai spune,
toate se-ntorc ireductibil spre ceruri,
florile ţin sipete de adevăruri.

Iarăşi amurg, dangatul parcă revarsă,
cucii dispar lângă clopotniţa arsă,
cade-n fântâni ziua să urce iar, mâine,
în amintiri satul miroase a pâine.

În cimitir, oile nu mai pasc iarbă,
mieii o pasc, pofta din ei este oarbă,
nevinovaţi, anii se-ncarcă de vină
cum ne-ating, fiinţele cum le declină.

Sara pe deal seamănă cel mai ades cu
sara pe deal cum o scria Eminescu
sara pe deal e şi-aici cum şi-ntr-însul,
sara pe deal, fetişizându-ne plânsul.

Sara pe deal, parte din noaptea eternă,
sara pe deal, capul se-apleacă pe pernă,
sara pe deal, totul deodata învie,
sara pe deal, muzică din poezie.

Caii în apus pasc magnetismul chindiei,
omului bun, casa puternică fie-i,
noi între noi să mai gustăm cât se poate
sara pe deal, cea mai de preţ dintre toate.

Şi să privim cerul cu tragice stele,
care mai ia forma poruncilor grele,
oamenii trec, nici nu vom şti unde pleacă,
iar după ei se mai aude o toacă.

Urmele lor sunt sau copiii sau munca,
într-un temei lasă întreaga porunca,
sara pe deal nu e decât un amestic
de fabulos, de nebunesc şi domestic.

Ziua s-a stins, zeamă de zarzară crudă,
ţipă guzgani, cine-are timp să-i audă,
carii bătrâni de-o veşnicie lucrează,
printre copii zgomotul lor isca groază.

Dacă întinzi mâna cu-o mică lumină
ai să şi simţi vrejuri crescând în grădină,
nişte pândari, haulituri îşi aruncă,
fetele mari grup se întorc de la luncă.

Poartă în sâni dorul de-o mână bărbată,
cei cautaţi mult mai târziu se arată,
podul pe râu scârţâie şi se îndoaie,
muştele bat, semn de-nnorare şi ploaie.

Lâna-n fuior în turbioane se leagă,
creşte-n dovleci dor de sămânţa întreagă,
parcă de ieri luna răsare-nspre mâine,
plânge-un copil, sau parcă latră un câine.

Plaurii morţi, cresc dintr-o apă uitată,
sfinţi înţelepţi celor cuminţi li se-arată,
sara pe deal, uite un mânz care moare,
suflet din el, ca şi o seară apare.

Dulce-albăstrui caută suflet de iapă,
ea nu mai e, alta va şti să-l înceapă,
ultimi copii strigă pe uliţa noastră,
blânde bunici îi însoţesc din fereastră.

Sara pe deal, cumpănă sinea nu-şi strică,
sara pe deal e ca un duh de bunică,
fruct zemuit împrăştiat pe tot locul,
coacem porumb, unde ai noştri fac focul.

Sara pe deal, dulce vânare de vară,
azi nici un om nu are dreptul să moară,
sara pe deal, fum doborât dintr-un sfeşnic,
cade pe om, parcă-ntrupându-şi-l veşnic.

Sara pe deal, cânepa fumegă bice,
cei pedepsiţi, nu au curajul s-o strice,
toate rămân, precum au fost în natură,
starea de om trece spre starea cea pură.

Sara pe deal, spune că asta ni-i rostul,
să o numim suflet din sufletul nostru,
sara pe deal, sufletul mare al lumii,
sara pe deal, ochii în lacrimi ai mumii.

Iar când noi toţi vom murmura ce ne doare,
tu să ne dai o creştinească iertare,
sara pe deal, nu a murit idealul,
suntem aici: Oamenii..Sara..Şi Dealul.

#Repetabila povară# de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:50:00.002-08:00

#Repetabila povară##Repetabila povară#
Repetabila povară de Adrian Păunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

#Repetabila povară##Repetabila povară#

Iertările de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:50:00.001-08:00

Iertările de Adrian Păunescu

tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi

văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock

ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând

ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi

şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv

ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi

Din nou, Dacii liberi de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:49:00.004-08:00

Din nou, Dacii liberi de Adrian Păunescu

Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

La Sarmisegetuza,
La focuri, cu Zamolxe,
Şi stelele din ceruri
Din sânge ni se rup.
Nu ne-au învins romanii
Şi-am râs de toţi barbarii
Strigând la ei cu steagul
Făcut din cap de lup.

Această dăm de ştire,
De sub pământul nostru,
Urmaşilor în care
Reinviem acum.
Femeile iubindu-şi
Să nască dacii liberi
Spre răzbunarea noastră
Pe cel din urmă drum.

Numiţi şi ţara noastră
Cu numele ei dacic
Iubiţi pe nou veniţii
După atâţia ani,
Dar veşnic ţineţi minte
Că peste dacii liberi
Au tot călcat invazii
Şi altfel de romani.

Noi am rămas în glie
Şi devenim pădure,
Şi devenim recolte,
Să vă hrănim pe voi,
Şi temelia ţării
S-o întărim cu oase
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

Cu tot ce năzăreşte
Din firea noastră veche,
Dăm Romelor de ştire,
Prin ierburi murmurind,
Că numai oboseală
Ne-a aşezat sub scoarţă,
Dar dacă e nevoie
Ne vom scula oricând.

Spune-mi ceva de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:49:00.003-08:00

Spune-mi ceva de Adrian Păunescu

Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

Cântec femeiesc de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:49:00.001-08:00

Cântec femeiesc de Adrian Păunescu

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi...

A mea de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:48:00.001-08:00

A mea de Adrian Păunescu

Cum treci acum şi apa e-n ruine,
şi-ţi este bine şi îmi este bine,
aş vrea să-ţi spun, iubito, că în tine
e vie vrerea ambelor destine.

Te voi iubi cu milă şi mirare
cu întrebare şi cu disperare,
cu gelozie şi cu larmă mare,
c-un fel de fărdelege care doare.

Şi jur pe tine şi pe apa toată
care ne ţine barca înclinată
că vei ramane - dincolo de număr
şi dincolo de forme, măşti şi vorbe -
a mea, de-a pururi, ca un braţ în umăr.

Pluton de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:47:00.003-08:00

Pluton de Adrian Păunescu

Aştept primăvara:
vreau să fiu dus de un pluton suav
la primul zid şi împuşcat cu muguri
şi când voi muri să-mi înflorească toate rănile,
să vină toate albinele la rănile mele
şi să mă transporte pe aripi
către tărâmul de polen unde merită să ajung
cu flori cu tot, cu tristeţe cu tot,
cu primăvară cu tot,
acum şi-n veacul vecilor.

Nobilul viciu de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:47:00.001-08:00

Nobilul viciu de Adrian Păunescu

Cetatea peste mine se răstoarnă,
În carnea mea îi simt într-una biciul,
De este vară sau de este iarnă,
Femeia este singurul meu viciu.

Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă
De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,
Orgolioasă, dreaptă sau umilă
Femeia-mi şade veşnic lângă tâmplă.

O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră,
Dar cel mai drag îmi e acest exemplu,
Iubirea pentru-o tristă capră neagră
Din care am facut răsfăţ şi templu.

Ştiu că mi-e viaţa scurtă, ştiu că moartea
În fiece femeie stă la pândă,
Dar fie de femei umplută cartea
De care viaţa lumii e flămândă.

Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune
Şi n-am avut în rest nici un capriciu
Deşertăciune din deşertăciune
Femeia este singurul meu viciu.

Nu m-am bătut în târguri sau războaie,
N-am vrut să fiu împerator sub stele,
Femeia care nu se încovoaie,
Am înjugat-o nebuniei mele.

Şi am arat cu ea mereu pământul,
Şi-am semănat ogoare numeroase,
Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul
Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.

E-adevărat că am iubit pe una,
E-adevărat tot ceea ce se zice,
Am căutat-o prin neant cu luna
E-adevărat c-a fost Euridice.

E-adevărat că-n geamul meu caisii
N-aveau puterea nici un an să steie
Ca într-un joc de-absurde artificii
Şi creanga lor îmi mirosea femeie.

Motorul meu şi-al lumii de aceea,
Motorul meu cuminecat cu biciul,
A fost femeia şi-a rămas femeia,
Puterea mea şi singurul meu viciu.

Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume,
Am fost mereu un cuplu în derivă,
Şi chiar de nu i-am dat nimic din nume
Trecând mereu, mi-a fost definitivă.

Iubirea mea nu a mişcat nici aştri
Şi nici pământul sub o-mbrăţişare,
Dar lance cand a fost, cu ochi albaştri,
Simţeam că-n ochi privirea ei mă doare.

De n-avea rană, îi făceam eu rană,
Să-i pot iubi supremul sacrificiu,
În faţa ta, condiţie umană,
Femeia este singurul meu viciu.

Intraductibil de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:46:00.002-08:00

Intraductibil de Adrian Păunescu

Ştiu multe, mai multe decît agenţiile de specialitate,
Ştiu adevăruri mortale,
Ştiu fapte compromiţătoare,
Dar ştiu intraductibil.

Ştiu intraductibil în toate direcţiile,
Nu mai pot nici s-acuz, nici să apar,
Atîta mi se mai întîmplă să pot:
Ştiu.
Ştiu multe, ştiu aproape totul,
Dar ştiu intraductibil.

Mi-e imposibil să spun ce ştiu;
Ce bine era
Cînd spuneam multe, aproape totul.
Dar nu ştiam nimic
Şi eram un palavragiu poliglot.

Hipnoză de toamnă de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:46:00.001-08:00

Hipnoză de toamnă de Adrian Păunescu

E-o linişte plătită-atât de scump
Şi e o pace de sorginte sfântă
De se aude tăinuit cum cântă
Mătasea în ştiuleţii de porumb.

Colinele se-ntunecă de cai,
Amărăciunea toamnei reînvie
Şi cade sufletul din ciocârlie
Pecetluind ţâţânile din rai.

Dinspre poteci de purpură subţire
Se cântă imnul nunţilor de cerbi,
Cerboaice senzuale fată-n ierbi
Şi reîncep legende să respire.

Orfeu, curând, va fi răpit de sterpi
Şi-nchis într-un azil de patru lire.

Dreptul la întrebare de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:45:00.001-08:00

Dreptul la întrebare de Adrian Păunescu

Din toate drepturile lumii
Pe unul singur nu-l cedez,
E strategia mea intimă
Şi este singurul meu crez.

Nu-l dau chiar dacă vin la mine
Toate statuile călări,
E dreptul meu la îndoială
Şi de a pune întrebări.

Nu l-a epuizat nici Hamlet,
Deşi l-a folosit de-ajuns,
Cred în puterea întrebării
Chiar dacă nu-i găsesc răspuns.

Ea mi-e religie în viaţă,
Cu ea termin, cu ea încep,
Eu , simplu cetăţean al lumii,
Măcar atât mai am: întreb.

Cu pumnii strânşi în faţa morţii
La fel copiii mi-i cultiv,
Ca neamul omenesc de-a pururi
Să fie interogativ.

Şir de cocori de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:44:00.004-08:00

Şir de cocori de Adrian Păunescu

Ca o injecţie intravenoasă
acest şir de cocori
de care ţipă
mugurii,
bălţile,
mâinile noastre întinse.

Ca o injecţie intravenoasă
într-un organism slăbit,
ca o injecţie intravenoasă
de care se rup
mugurii,
bălţile,
mâinile noastre întinse.

Şi sângeră florile,
şi sângeră sălciile,
şi vinele noastre se-nvineţesc.

Ce frumoasă eşti de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:44:00.003-08:00

Ce frumoasă eşti de Adrian Păunescu

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?

O iubesc pe Alba-ca-Zapada de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:44:00.001-08:00

O iubesc pe Alba-ca-Zapada de Adrian Păunescu

Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o vad,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.

Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi ca frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.

Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgera o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.

Îmi păstrez în drob de gheaţă spadă
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.

Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Şi îngheţ păzind-o vinovat,
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.

Turture înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
o iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.

Descântec de viaţă şi moarte de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:43:00.002-08:00

Descântec de viaţă şi moarte de Adrian Păunescu

Să fie de dulce, să fie de vară,
Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
Să fie de dragoste ultima oară,
Să fie de pietre spălate de-un râu.

Să fie de mine, să fie de tine,
Să fie cumva şi de noi amândoi,
Să fie de rău şi să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.

Să fie de cer şi să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceaţa ieşită din brazi.

Să fie de zi şi să fie de noapte,
Să fie de clipa când vrei să şi mori,
Să fie de gustul cireşelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.

Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,
Să pască în voie, s-alerge constrâns,
Să fie de ziua schimbării la faţă,
Să fie de purificare prin plâns.

Să fie de pas şi să fie de pernă,
Să fie de toată intrarea-n destin,
Să fie de ţara asta eternă,
Pe când o femeie îţi iese cu plin.

Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,
Să fie de brazdă, să fie de spic,
Să fie de treflă, să fie de verde,
Să fie de mare, să fie de mic.

Să fie de viaţă, să fie de moarte,
Să fie de gustul de măr pădureţ,
Fecioara muşcându-l cu buzele sparte,
Să fie de sângele ei fără preţ.

Să fie de salcia plânsului veşnic,
Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,
Să fie de ornic, să fie de sfeşnic,
Să fie de drag, spre a fi de deochi.

Să fie de toate în devălmăşie,
Plătind consecvent cel din urmă pariu,
Să fie, să fie, dar cine să fie?
O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.

Basarabia pe cruce de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:43:00.001-08:00

Basarabia pe cruce de Adrian Păunescu

Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plînge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,
Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea cînd va fi.

Eu sunt eu de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:42:00.004-08:00

Eu sunt eu de Adrian Păunescu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

Antiprimavara de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:42:00.003-08:00

Antiprimavara de Adrian Păunescu

Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom îngheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.

Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si lânga mine nu esti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pâna la prasele
Ninsoarea-mi intra-n în trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti înflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.

Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.

Mugur de nichel de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:42:00.001-08:00

Mugur de nichel de Adrian Păunescu

Primăvara în ţări dezvoltate
Un mugur de nichel străbate
şi-un verde ciudat, monoton,
Livezi de săpun şi şampon,
Primăvara în ţări dezvoltate.

Primăvara, a câta putere?,
La vamă nici acte nu-ţi cere,
Duminica totu-i deschis,
Ai lua-o încet spre Paris,
Primăvara doar ea grănicer e.

Primăvara pe-aici e o criză,
Răspunde cu-o frunză şi-o fisă
Şi oamenii-i sunt bieţii servi,
Primăvara-i o criză de nervi,
E o criză ea însăşi în criză.

#Cine iese ultimul din ţară# de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:38:00.000-08:00

#Cine iese ultimul din ţară##Cine iese ultimul din ţară#
Cine iese ultimul din ţară de Adrian Păunescu

Sărăcia noastră ne omoară,
De atîta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.

Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?

Pluralismul � tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.

Sfîntă-i opoziţia pe lume
Şi organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli şi glume,
Nu se mai distinge adevărul?

Mai contează, uneori, şi fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu există stînga fără dreapta,
Nu există dreapta fără stînga.

Ne vor întreba copiii, mîine,
Morţii vor sări să ne condamne,
Dacă, pentr-un colţ mai bun de pîine,
Ne vom vinde ţara noastră, Doamne.

Libertate şi democraţie,
Paşapoarte pentru fiecare,
Dar de milă nimeni nu mai ştie
Şi e vraişte la hotare.

Coridor european şi-atîta,
Sub o licitaţie măruntă,
Provocarea, patima si bîta
Şi în curţi, şi-n pieţe se înfruntă.

Om la om nici nu mai vrea să creadă,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singură se scoală o baladă
Şi în zdrenţe circulă pe sate.

Fînul necosit se-nvîrtoşează,
Putrezeşte sus, pe crengi, caisa,
În tăcerea-naltă de amiază
Morţii îşi aud ei înşişi zisa.

Cale pietruită cu dezastre,
Noapte-ntredeschisă pentru-o oră
Grijulii cu soarta ţării noastre,
Voievozii-a moarte ne imploră.

N-avem nici o şansă de izbîndă,
Vom rămîne bieţi orfani pe-aicea,
Dacă, supăraţi pe cei la pîndă,
Am trezit din moarte cicatricea.

C-un refren de muzică uşoară,
Într-un fel, ne recunoaştem vina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.

#Cine iese ultimul din ţară##Cine iese ultimul din ţară##Cine iese ultimul din ţară#

#Adevăratul fiu# de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:37:00.000-08:00

#Adevăratul fiu##Adevăratul fiu#
Adevăratul fiu de Adrian Păunescu

Din cîţi copii tot crezi că ai matale
Prea bună maică, spune-mi care-ţi este
Adevăratul fiu a cărui mamă
Te simţi într-adevăr pînă la capăt.

Nu poţi avea copii mai mulţi ca unul,
Mărturiseşte-mi care-ţi aparţine,
Pe care l-ai făcut, murind tu însăţi,
Ca să le dai şi celorlalţi putere.

Căci, dacă fiul are doar o mamă,
Irepetabil este şi copilul,
Dar spune-mi, maică bună, adevărul
Din toţi aceştia, care-ţi este fiul?

Ai mei sînt toţi, răspunse maica tristă,
Dar cel mai mult acel ce n-are mamă.

#Adevăratul fiu##Adevăratul fiu##Adevăratul fiu#

#Căţel emigrant#de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:36:00.000-08:00

#Căţel emigrant##Căţel emigrant##Căţel emigrant#
Căţel emigrant de Adrian Păunescu

Pe şosea, l-am văzut, hăituit de maşini,
A fugit spre-a uita sărăcia din sat,
Pe-un asfalt unde-ai lui sunt aşa de puţini
Şi-i vacarm, de te poţi sătura de urlat.

Cei bogaţi s-au oprit să mănânce-n păduri
Şi mâncau elegant cu tacâmul frumos,
L-au văzut şi pe el, i-au privit ochii puri
Şi i-au dat generos nişte pâine şi-un os.

Într-o zi, când trecea dintr-un loc în alt loc,
L-a lovit cineva ce grăbea către scop,
Carnea lui de bărbat a simţit că ia foc
Şi s-a tras din şosea plin de sânge şi şchiop.

Tot ce-avea a pierdut, nu mai simte nimic,
Ar muşca disperat porţiuni de şosea,
Dac-ar şti unde e satul lui trist şi mic
Ar pleca spre-un cioban ce-l minţea şi-l bătea.

Trepied aberant, de căţel emigrant,
Şi lătrat pervertit la şosele cu fum
Ar pleca înapoi, s-ar topi în neant
Şi-ar mai vrea doar atât, pacea-ntâiului drum.

Pe şosea sunt, acum, câini mai ageri şi noi,
Mai mâncând ce găsesc, fără apă un strop,
Numai el, neaflând nici un drum înapoi,
A ajuns trei perechi de mănuşi într-un shop.

Dacă, totuşi, va fi vreun lătrat pe pământ
Pentru câini viaţa-n veci va fi aspră şi grea,
Câine şchiop eu te plâng că spinarea ţi-au frânt
Dar de ce ai fugit să cerşeşti pe şosea.

#Căţel emigrant##Căţel emigrant##Căţel emigrant#

#Pacient la final de veac#de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:35:00.002-08:00

#Pacient la final de veac##Pacient la final de veac#
Pacient la final de veac de Adrian Păunescu

Şi află, doctore, c-aici mă doare,
Acolo unde geme-un colţ de ţară,
Acolo unde plînge fiecare
Ca naţiunea noastră să nu moară.

Iar dacă e de completat o fişă,
Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,
Începătura bolii este grijă,
Am tricolorul ciuruit pe sînge.

Farmacopeea stă să se răstoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului în carne
Şi am în splină ţărăneasca jale.

Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul
Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,
Apoi să-mi iscăliţi certificatul
Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.

O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Şi nici un minister al sănătăţii
De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.

Sînt numai un creion care îşi scrie
Problema ţării lui, încă o dată,
Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,
Această dulce ţară zbuciumată.

Deci, doctore, acestea se întîmplă,
Acestea să le afle telegraful
Mă trage mîlul veacului de tîmplă
Din care nu vreau să se-aleagă praful.

Mai am în mine bucurie multă,
Mai am în mine dorul de-a vă spune
Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,
Să vadă dacă am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Că n-aveţi voi rezervă pentru mine
Eu sînt bolnav de soarta Europei
Şi Pacea doarme-n inimă la mine.

Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,
Dureri de şale, şoc de şapte arte,
Artrită la picior şi la aripă
Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.

#Pacient la final de veac##Pacient la final de veac##Pacient la final de veac#

#Totuşi, iubirea#de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:35:00.001-08:00

#Totuşi, iubirea##Totuşi, iubirea##Totuşi, iubirea#
Totuşi, iubirea de Adrian Păunescu

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

#Totuşi, iubirea##Totuşi, iubirea##Totuşi, iubirea##Totuşi, iubirea##Totuşi, iubirea##Totuşi, iubirea#

#Făt-Frumos#de Adrian Păunescu

2007-12-07T10:32:00.002-08:00

#Făt-Frumos##Făt-Frumos##Făt-Frumos#
Făt-Frumos de Adrian Păunescu

Oameni, oameni, fraţii mei,
Disperaţii, fericiţii,
V-aţi spălat de superstiţii,
De demoni şi dumnezei.

Însă-i nu-i destul folos
Dacă peste tot ce este
V-aţi spălat şi de poveste,
L-aţi pierdut pe Făt-Frumos.

Vin la voi acum plângând,
Gura-mi sângeră ca rana,
Unde este Consânzeana,
În ce bolţi, pe ce pământ?

Mă ridic plângând de jos,
Ca la un pierdut examen,
Unde vă e basmul, oameni.
Ce-aţi făcut cu Făt-Frumos?

Făt-Frumos n-a existat,
N-a stat nimănui în cale,
Era numai visul moale
Al vreunui trist băiat.

Mai visaţi de vreţi să fiţi
Fericiţi cu capu-n pernă,
Feriţi epoca modernă
De rigizi şi scofâlciţi.

Din prea mult entuziasm
Să nu spargeţi Voroneţul,
Daţi-i voi mai mare preţul,
Oameni, mai râvniţi la basm.

Voi, care aveţi copii,
Nu-i lăsati sub gând satanic,
Să respire sterp, mecanic,
Ca şi când nu ar fi.

Doborâţi himera jos,
Oameni, reveniţi în lume,
Pe umana noastra culme
Regăsiţi pe Făt-Frumos.

Făt-Frumos şi toţi ai lui,
Fiincă unde nu-i poveste
Lume nu-i şi om nu este
Şi, de fapt, nimica nu-i.

El venea la noi pe jos
Şi ni l-au răpit piraţii,
Vameşi vigilenţi, redaţi-i
Actele lui Făt-Frumos.

Daţi-i viaţa înapoi,
Ochii mari, mişcarea buzii,
Făt-Frumosul din iluzii
Şi frumos numai prin voi.

#Făt-Frumos##Făt-Frumos##Făt-Frumos#